Liturghia

Liturghia celor pierduți

Ce este liturghia astăzi și ce însemna ea în vremea lui Moise[2]? Mai important, care era liturghia lui Hristos?

Cuvântul ebraic cel mai adesea acceptat ca fiind sinonim cu sensul de liturghie era abodah — עבודה[2]. Prima dată când apare în text este în Geneza:

Geneza 29:27 „Împlinește săptămâna acesteia și ți-o vom da și pe aceasta pentru slujba <בַּעֲבֹדָה֙ ba‘ăḇōḏāh>[2] pe care o vei sluji <תַּעֲבֹ֣ד ta‘ăḇōḏ>[3] la mine încă alți șapte ani.”

Acesta era Laban spunând că Iacov îi va sluji în total paisprezece ani, dintre care șapte vor fi pentru achitarea unei datorii.

În versetul următor apar mai multe forme ale rădăcinii עָבַ֧דְ ‘abad și forma accentuată עֲבֹדָה֙ abodah:

Geneza 30:26 „Dă-mi nevestele și copiii mei, pentru care ți-am slujit <עָבַ֧דְתִּי ‘āḇaḏtî>[3], și lasă-mă să plec; căci știi slujba mea <עֲבֹדָתִ֖י ‘ăḇōḏāṯî> pe care ți-am făcut-o.” Referința este la munca lui Iacov pentru Laban, pe când era legat prin datorie de slujirea lui <עֲבַדְתִּֽיךָ׃ ‘ăḇaḏtîḵā>.

Următoarea dată când apare Abodah sau Avodah este în Exod.

Avodah ca robie

Exodul 1:14 „Le-au făcut viața amară prin robie grea <בַּעֲבֹדָ֣ה ba‘ăḇōḏāh>, la mortar și la cărămizi și la tot felul de slujbe <עֲבֹדָ֖ה ‘ăḇōḏāh> pe câmp; toată slujba lor <עֲבֹ֣דָתָ֔ם ‘ăḇōḏāṯām> cu care îi făceau să slujească era cu asprime.”

Exodul 2:23 „După multă vreme, împăratul Egiptului a murit; și copiii lui Israel suspinau din pricina robiei <הָעֲבֹדָ֖ה hā‘ăḇōḏāh> și strigau; iar strigătul lor s-a suit până la Dumnezeu din pricina robiei <הָעֲבֹדָֽה׃ hā‘ăḇōḏāh>.”

Exodul 5:9 „Să se pună mai multă muncă <05656> asupra oamenilor, ca să lucreze la ea și să nu mai ia seama la vorbe deșarte.”

Exodul 5:11 „Duceți-vă voi înșivă și luați paie de unde veți găsi; totuși nimic din munca voastră <05656> nu se va micșora.”

Exodul 6:6 „De aceea spune copiilor lui Israel: Eu sunt DOMNUL; Eu vă voi scoate de sub poverile egiptenilor, vă voi izbăvi din robia lor <05656> și vă voi răscumpăra cu braț întins și cu mari judecăți.”

Exodul 6:9 „Moise a vorbit astfel copiilor lui Israel; dar ei n-au ascultat de Moise, din pricina descurajării duhului și a robiei cumplite <05656>.”

Toate aceste cuvinte includ ideile de muncă, slujire, a face, a împlini, a lucra, a servi și chiar robie. Se pot oare aceste cuvinte echivala în mod justificat cu termenul „liturghie” în înțelegerea modernă a cuvântului?

Schimbarea sensului cuvintelor

Așa cum Biserica lui Constantin a început să abată atenția oamenilor de la temeliile doctrinei lui Isus, de-a lungul secolelor idei străine s-au strecurat în doctrinele oamenilor, până când mulțimile nu mai puteau vedea suficient din adevăr[4] nici măcar pentru a face o comparație.

Marcel Metzger[5] scrie despre „Istoria liturghiei”, arătând diferențele dintre Cina cea de Taină celebrată de Isus și o Mare Liturghie pontificală în catedrala Sfântul Petru din Roma.

Dar ce au în comun preoții pompoși și episcopii neputincioși cu liturghia lui Hristos?

Liturghia este definită astăzi ca „o formă prescrisă sau un set de forme pentru închinarea religioasă publică.”[6]

Cuvintele leitourgi și leitourgos provin din cuvintele grecești λαός / Laos, „poporul”, și rădăcina ἔργο / ergon, care înseamnă „lucrare”. Împreună, sensul lor poate fi „slujire publică” și, respectiv, „slujitor public”. În Grecia antică, această leitourgi, adică slujire publică, era finanțată de cetățenii mai bogați sau chiar de rezidenții diferitelor cetăți-state.

La început, această dăruire era obișnuită în societate, dar, pe măsură ce prăpastia dintre bogați și săraci a crescut din multe motive, a apărut aproape o competiție pentru dobândirea prestigiului de cel mai generos, deoarece generozitatea era considerată o virtute.

Între secolele al VI-lea și al IV-lea î.Hr., aceasta a devenit mai degrabă o obligație. Cei mai generoși sau cei mai competenți erau adesea puși în fruntea acelor fonduri, care puteau fi folosite pentru ospețe publice, lucrări publice, competiții atletice sau chiar cheltuieli militare, de la ziduri până la corăbii.

Societățile au fost alterate prin trecerea cu vederea a practicilor și autorității[1] interzise de profeți.

Forme noi pentru lucruri vechi

În vremuri mai vechi, „clasa liturgică” putea include pe oricine avea un patrimoniu de zece talanți sau chiar de numai trei; însă oricine putea contribui pentru a câștiga o anumită măsură de prestigiu la aproape orice nivel al societății, prin contribuția la nevoile comunității.

De-a lungul secolelor, generozitatea acestei dăruiri creștea și scădea, iar odată cu ea creșteau și scădeau mândria, gelozia și invidia. Euergetismul — εὐεργετέω în greacă — era practica indivizilor bogați din societatea greco-romană antică de a dona din banii lor comunităților, dar adesea în schimbul onorurilor publice. Această filantropie includea finanțarea clădirilor publice, festivalurilor și chiar distribuirea de hrană sau bani, în speranța obținerii unei popularități reciproce care să le stabilizeze poziția de putere în cetățile antice.

Liturghia privată

Termenul euergetism a înlocuit treptat termenul liturgic, mai mult ca schimbare de vocabular decât ca schimbare de practică.

Un euergetism privat, adică „a face fapte bune”, provenea din grecescul antic euergetes, care înseamnă binefăcător. Era obișnuit în Libera res publica romană, dar a scăzut sub influența liturgică a cultului imperial al Romei, finanțat din prăzile cezarilor.

Iulius Cezar a umbrit această dăruire prin sume uriașe provenite mai întâi din vânzarea soțiilor și copiilor galilor morți în sclavie, pentru profit. Această practică amorală a fost trecută cu vederea de „masele” care deveneau tot mai dependente de asistența oferită de templele administrate de stat.

Iulius Cezar, prin reorganizarea armatei, a făcut miliția inutilă, iar prin pâinea gratuită și spectacolele oferite de templele Romei, masele au degradat și mai mult legăturile sociale ale cetățenilor odinioară liberi ai Republicii. Multe dintre obiecțiile celor bogați față de crimele de război ale lui Iulius Cezar au amuțit, deoarece euergetismul — εὐεργετέω — devenise aproape o taxă, completată de sclavii vânduți.

Liturghia civilă

Când statul asistențial a devenit furnizorul plasei de siguranță socială pentru societate, societatea a început să se schimbe. Potrivit IA moderne, „plasa de siguranță socială” în Biblie se baza pe responsabilitatea familiei și a comunității, nu pe programe guvernamentale. Ea includea prevederi pentru săraci, văduve și orfani, prin legi și învățături care cereau unității familiale, comunității extinse și, mai târziu, Bisericii să poarte de grijă celor vulnerabili.

Dar statul asistențial era compus din oameni ai legii civile care exercită autoritate.[1] Legile secerișului, zeciuiala, darurile de bunăvoie, altarele de lut și piatră, slujirea leviților[7] — acei oameni erau numiți binefăcători[1] și părinți ai pământului[8], despre care Isus a avertizat.[9]

Când statul devine noul tău Tată, drepturile Paterfamilias se diminuează. Atunci apare nevoia de înregistrare a nașterii[10], pentru a se verifica dacă ai dreptul la beneficiile Patronus-ului statului roman.

„Adevăratul distrugător al libertăților[11] poporului este cel care răspândește între oameni daruri, donații și beneficii.” — Plutarh

Degenerarea[12] maselor și ridicarea conducătorilor au fost rezultatul binefăcătorilor care au căutat să ruineze oamenii odinioară liberi care locuiau în Republică. Iulius Cezar a finanțat mesele cultului imperial al Romei, care includeau sistemul lor de Corban civil, asemenea sistemului instituit de Irod și farisei în Iudeea.

Pentru ca reprezentanții Senatului să devină conducători peste popor, ei au făcut pur și simplu apel la pofta oamenilor pentru beneficii, delicii și pâine gratuită[13], care ar fi trebuit să fie spre binele lor, dar care au devenit o cursă și o capcană.

Liturghia libertății

Unii romani care încă își aminteau de Libera res publica visau la o întoarcere la calea libertății, care părea să vină odată cu făgăduința Evangheliei lui Hristos.

Creștinii timpurii își împărțeau bogăția potrivit legii desăvârșite a libertății, într-un fel de republică viabilă, printr-un sistem de caritate fierbinte.[14]

Preceptul grecesc al euergetismului — εὐεργετέω — era în mod obișnuit învățat de Hristos și de urmașii Săi.[15] Dar dreptul statului se întorcea în mâinile poporului care accepta responsabilitatea Religiei Curate.

Liturghia lui Hristos nu era despre cântări, veșminte, fum și iluziile creștinătății moderne. Era despre slujitorii publici ai Împărăției lui Dumnezeu, care administrau o slujire zilnică a Religiei Curate sub legea desăvârșită a libertății.

Oamenii adunați în grupuri de zeci asigurau o sursă de pâine zilnică la mesele lui Hristos. „Slujitorul public” alternativ al lumii lui Cezar oferea delicatesele unei leitourgi sau liturghii printr-o formă de asistență publică la mesele conducătorilor, care, istoric, a fost o cursă.

Oamenii din Biserica timpurie a unei Republici viabile, Libera res publica a neprihănirii, înțelegeau această distincție. Moise a învățat-o de asemenea pe Israel, iar Ioan Botezătorul, Hristos și apostolii Săi au învățat-o pe primii creștini.

De-a lungul veacurilor, acest conflict creștin fundamental cu mesele lumii, pe care oamenii și le fac singuri, a fost estompat și uitat.[4]

Adevărata închinare înaintea lui Dumnezeu[16] era grija unora față de alții în credință, nădejde și caritate, prin slujire pentru popor, către popor și a poporului[17], ceea ce este dragoste.

Ritualuri și rânduieli

Adevăratele ritualuri și ceremonii ale Bisericii au fost stabilite de Hristos.

Slujirea zilnică, prin practicarea Religiei Curate pentru îngrijirea celor nevoiași ai societății, era în mod clar unul dintre ritualurile și ceremoniile fundamentale ale Bisericii Primare, care nu mânca la mesele conducătorilor, deoarece delicatesele lor erau mâncăruri înșelătoare.[11]

Biserica întemeiată de Hristos urma ritualurile și ceremoniile lui Hristos pentru a împlini scopurile Lui și neprihănirea lui Dumnezeu.

Practicile lacome ale forței și fricii, care duc la supunere feudală și îi transformă pe oameni în marfă, sunt antiteza ritualurilor și ceremoniilor așezate în Doctrinele Sănătoase ale lui Hristos și ale Sfintei Sale Biserici.

Liturghia sângelui sau a adevărului

Biserica lui Constantin avea să desprindă metafora acelor cuvinte ale profeților de ancora lor, practicând neîncetat ritualurile și ceremoniile, dar fără să ajungă vreodată la cunoașterea adevărului.[18]

Orbii îi vor conduce pe orbi[4], și amândoi vor cădea într-o groapă a robiei. Biserica modernă nu mai învață că practicile lacome ale carității legale prin stat sunt cele care au făcut Cuvântul lui Dumnezeu fără efect.

Ca exemplu, exista o diferență uriașă între botezurile timpurii prin scufundare descrise în Faptele Apostolilor și botezurile sau creștinările nou-născuților din parohiile de astăzi.

Metzger[5] subliniază și el acest lucru, dar ratează distincția dintre botezul fariseilor și al lui Irod și botezul lui Ioan Botezătorul, care era dospirea pâinii lor gratuite.

Ioan spune că el boteza numai cu apă, dar accentul cade pe botezul cu foc și cu Duhul Sfânt.[19]

Eșecul de a înțelege contextul acestor ritualuri și ceremonii le poate face goale în loc de sfinte, lipsite de minte în loc de pline de sens.

Exista o diferență uriașă între Corbanul fariseilor și Corbanul lui Hristos, între „caritatea legală” a Romei și caritatea fierbinte a celor chemați afară de Hristos, ekklesia Sa, adică Sfânta Sa Biserică.

Chiar și creștinarea avea un scop nevăzut de creștinii moderni, a căror conștiință a fost însemnată cu fierul roșu.

Liturghia lui Iustin și Pius

Comunitatea creștină era bine disciplinată și organizată de jos în sus, printr-un sistem de caritate, nu prin daruri forțate sau taxe.

În timp ce sistemul roman de control politic și economia lui cămătărească se destrămau, cei care Îl urmau pe Hristos erau excluși de la delicatesele acelor mese civice. În jurul anului 150 d.Hr., Iustin Martirul, sperând să înlăture concepțiile greșite și prejudecățile din jurul creștinismului, i-a scris împăratului Antoninus Pius în apărarea credinței creștine și a loialității față de Hristos:

„Cei bogați dintre noi îi ajută pe cei nevoiași… iar cei ce voiesc dau ceea ce fiecare socotește potrivit; și ceea ce se adună este depus la președinte, care îi ajută pe orfani și pe văduve și pe cei care, din pricina bolii sau din orice altă cauză, sunt în nevoie, și pe cei în lanțuri și pe străinii care locuiesc printre noi; într-un cuvânt, el poartă de grijă tuturor celor aflați în nevoie.” — Iustin Martirul către împăratul Antoninus Pius, cap. 65–67, explicând slujirea zilnică a Bisericii, care exemplifică conflictul creștin cu Roma.

Iustin nu și-ar fi schimbat credința în Hristos pentru beneficiile Romei, deoarece știa că ceea ce ei ofereau pentru bunăstarea lui era, în realitate, o cursă a răsplătirii. Creștinii „căzuseră într-o asemenea nebunie încât nu voiau să se supună instituțiilor antichității.”[20]

Acestea erau templele oficiale ale Romei, întemeiate de guvern pentru bunăstarea poporului și pentru a-i lega loialitatea prin dependență față de stat.

Liturghia timpurie a lui Hristos

Doctrina lui Isus a exprimat declarații și instrucțiuni directe care au fost adesea înlocuite de doctrinele oamenilor. Nu ar trebui să fie nevoie de alți martori, dar adesea este.

Ca în cazul slujitorilor precum Ștefan, vedem și Didahia afirmând:[21]

„Alegeți-vă, deci, episcopi și diaconi vrednici de Domnul, oameni blânzi și neiubitori de bani, adevărați și încercați; căci și ei împlinesc pentru voi slujirea profeților și a învățătorilor.” 15:1

Natura acestor numiri avea să rămână aceeași timp de secole. În secolul al X-lea, au fost impuse reforme drastice pentru „unificarea liturghiei” Bisericii. Această chemare autoritară la unitate sub o Biserică centralizată se strecurase încă de la început în gândirea unor cercuri bisericești, iar acum devenise o răzvrătire împotriva Evangheliilor.

Liturghia este definită ca „o formă prescrisă sau un set de forme pentru închinarea religioasă publică.”[22]

Da, provine din cuvântul grecesc leitourgi și leitourgos[23], care înseamnă „slujire publică” și, respectiv, „slujitor public”. Liturghia nu era despre cântări, veșminte, fum și iluziile creștinătății moderne.

Era despre slujitorii publici ai Împărăției lui Dumnezeu care funcționau sub legea desăvârșită a libertății, în adevărata închinare înaintea lui Dumnezeu[24], prin slujire față de popor. Liturghia era procedura comună a Împărăției lui Dumnezeu în congregații alcătuite din popor, prin popor și pentru popor.

Forme ale aceluiași cuvânt, definite ca slujire publică, apar de numeroase ori în Noul Testament. Zaharia, în Luca 1:23, își încheie „zilele slujbei” la templu.[25] Templele din fiecare națiune ofereau servicii reale de îngrijire a nevoilor societății și erau clădiri guvernamentale care ofereau slujire publică.

Pavel vorbește despre sfinți, cei chemați afară, care erau ajutați prin darurile poporului, folosind termenul leitourgia[26] în 2 Corinteni 9:12:

2 Corinteni 9:12 „Căci administrarea acestei slujbe <3009> nu numai că acoperă lipsurile sfinților, ci este și bogată în multe mulțumiri aduse lui Dumnezeu.”

Deoarece Biserica timpurie și primii creștini urmau calea lui Hristos, ei ofereau slujirea lor publică prin „jertfa și slujirea” pe care le vedem în Filipeni 2:17:

„Și chiar dacă sunt turnat ca jertfă peste jertfa și slujirea <3009> credinței voastre, mă bucur și mă bucur împreună cu voi toți.” — Filipeni 2:17

Aceasta se făcea prin credința lor, lucrătoare prin caritate. Slujitorii publici ai lui Isus Hristos făceau o lucrare reală și se osteneau pentru a oferi o slujire publică reală poporului.

În Filipeni 2:30: „Căci pentru lucrarea lui Hristos a fost aproape de moarte, neținând seama de viața lui, ca să împlinească lipsa slujirii voastre <3009> față de mine.”

Deși acest lucru aducea adesea Biserica în conflict cu Roma și cu slujirea ei publică prin templele dependente de daruri forțate și de impozitare, era o cale nespus mai bună.

Evrei 8:6 „Dar acum El a dobândit o slujire <3009> cu atât mai aleasă, cu cât este mijlocitorul unui legământ mai bun, întemeiat pe făgăduințe mai bune.”

Religia curată a Bisericii timpurii era adesea stropită cu sângele slujitorilor și al poporului prin persecuție, așa cum Isus S-a jertfit pe Sine pentru noi.

Evrei 9:21 „De asemenea, a stropit cu sânge atât cortul, cât și toate vasele slujbei <3009>.”

Verbul grecesc leitourgeo[27], care înseamnă „a sluji statul pe cheltuiala proprie”, apare și în:

Faptele Apostolilor 13:2 „Pe când slujeau <3008> Domnului și posteau, Duhul Sfânt a zis: Puneți-Mi deoparte pe Barnaba și pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.”

Și, de asemenea, în epistola lui Pavel către romani:

Romani 15:27 „Le-a plăcut, într-adevăr; și le sunt datori. Căci dacă neamurile au fost făcute părtașe la lucrurile lor duhovnicești, datoria lor este să le slujească <3008> și în cele materiale.”

El vorbește despre datoria lor zilnică de a sluji în:

Evrei 10:11 „Și orice preot stă zilnic slujind <3008> și aducând adesea aceleași jertfe, care nu pot niciodată să îndepărteze păcatele.”

Aceasta deoarece religia era o datorie față de Dumnezeu și față de semenii noștri, în nădejdea Duhului Sfânt, după cum vedem în:

Romani 15:16 „Ca să fiu slujitor al lui Isus Hristos pentru neamuri, slujind Evanghelia lui Dumnezeu, pentru ca aducerea neamurilor ca jertfă să fie bine primită, sfințită prin Duhul Sfânt.”

Acest Duh trebuie să intre în noi și să scrie pe inimile și mințile noastre.

Evrei 10:16 „Acesta este legământul pe care îl voi face cu ei după acele zile, zice Domnul: Voi pune legile Mele în inimile lor și le voi scrie în mințile lor.”

Hristos a învățat și chiar a poruncit o cale diferită de slujire publică, prin caritate și credință, în loc de supunere feudală și forță, micii turme căreia i-a rânduit Împărăția, pentru ca noi să ne pocăim și să căutăm Împărăția lui Dumnezeu.

Sistemele libere de zeci, sute și mii, legate între ele numai prin frățietate și dragoste, au fost forma predominantă de guvernare voluntară reușită de-a lungul istoriei omului. Tipare celulare similare au fost evidente în Biserica persecutată imediat după Hristos. Aceasta a fost profeția și planul lui Dumnezeu pentru Biserica Sa chemată afară, și s-a văzut în Europa de-a lungul primului mileniu, până la ridicarea regilor încoronați de o biserică apostată, care a ucis milioane de adevărați creștini.

Ingredientul crucial al succesului lor a fost aplicarea celor Zece Coduri ale Legii lui Dumnezeu, rezumate în aplicarea virtuoasă a celor două porunci ale lui Hristos: iubește-L pe Dumnezeu și căile Lui cu tot ce gândești și faci, și iubește activ drepturile aproapelui tău la proprietatea și familia lui, la viața și libertatea lui, la fel de mult, dacă nu chiar mai mult, decât le iubești pe ale tale. Biserica ce se adună potrivit acestor tipare vechi și acestei neprihăniri poate birui toți tiranii, despoții și dușmanii libertății sub Dumnezeu. Ea poate fi susținută prin dragostea ei în foamete și nenorocire. Poate ieși din robie și prospera în pustie. Poate înfrunta cele mai mari furtuni și cataclisme ale istoriei, trecute sau viitoare. Ei pot și vor moșteni pământul prin smerenia dragostei lor în jertfa zilnică, care este comuniunea lui Hristos. [vezi capitolul 4 din Thy Kingdom Comes.]

„Și în ziua aceea, șapte femei [biserici] se vor prinde de un singur bărbat [Hristos], zicând: Ne vom mânca pâinea noastră și ne vom purta hainele noastre; numai să fim chemate după numele tău, ca să ne iei ocara.” — Isaia 4:1

Deconectarea, pentru a-ți face propriul lucru, este contrară comuniunii lui Hristos. Cele șapte femei au o liturghie a egoismului. Femeile recunosc ocara, dar nu caută calea neprihănită a pocăinței. Scopul lor este să facă același lucru pe care îl făceau în starea lor de viață anterioară. Se pare că ar vrea să-l constrângă pe acel bărbat să le slujească și să le ascundă păcatul.

Slujitorii lui Dumnezeu și toți oamenii care caută Împărăția Lui, care slujesc unii altora, nu exercită autoritate și nu constrâng slujirea și munca aproapelui lor; ei acționează potrivit modului și mijloacelor liturghiei lui Isus Hristos și nu trebuie să părăsească adunarea împreună pentru ajutorarea congregațiilor poporului și a Bisericii. Ei trebuie să se închine și să aducă omagiu Dumnezeului nostru al tuturor și Împăratului nostru, Isus Mesia, printr-o rețea activă de credință, nădejde și caritate, care este dragoste.

Euharistie este cuvântul grecesc pentru a fi recunoscător pentru ocazia de a dărui, ceea ce este Comuniunea lui Hristos în noi.

Pâinea noastră este împărțită; ea este aruncată pe ape. Iustin a explicat că această hrană pentru „ajutorarea celor nevoiași” este numită „euharistie”. Dătătorii recunoscători aduceau hrana atunci când se adunau împreună duminica. Aceasta era asistența socială în Împărăția lui Dumnezeu, iar cei nevoiași recunoscători o primeau. Cei nevoiași nu se rugau Romei pentru ajutor. Ei căutau comuniunea lui Hristos, adică nutrienții care curgeau către acea parte a trupului lui Hristos care avea nevoie.

Această interacțiune și hrănire prin euharistie, care, de dragul libertății, era a poporului, pentru popor și prin popor, era liturghia; și aceasta este închinarea înaintea lui Dumnezeu.

Anumiți oameni s-au strecurat pe furiș

Iuda 1:4 „Căci s-au strecurat printre voi anumiți oameni, scriși de demult pentru această osândă, oameni neevlavioși, care schimbă harul Dumnezeului nostru în desfrânare și Îl tăgăduiesc pe singurul Stăpân, Dumnezeu, și pe Domnul nostru Isus Hristos.”

Când oamenii depindeau de darurile carității Bisericii, și nu de contribuțiile constrânse ale Egiptului, Romei, Iudeei sau Babilonului etc., descopereau că trebuie să se schimbe. Ei au un nou stăpân căruia i se roagă. Acel stăpân operează un sistem bazat pe dragoste, nu pe forță. Ioan Botezătorul și Isus au oferit o cale diferită de cea a lumii din vremea aceea.[28] Este o cale diferită și de cea a lumii de astăzi. Este Calea lui Hristos.

De-a lungul veacurilor, slujirea efectivă, trupească și netrupească, a Bisericii față de popor a devenit puțin mai mult decât ceremonii religioase superstițioase, concepute să le dea oamenilor sentimentul că sunt îndreptățiți în amăgirea că se închină lui Dumnezeu. În realitate, ei jertfeau pe altarele nicolaiților.[29] Aceasta este rătăcirea lui Balaam și antiteza lui Hristos; este ușa faptelor pe care Dumnezeu le urăște.[30]

În primele secole, oamenii depindeau de rețeaua Bisericii pentru a fi susținuți în vremurile grele ale prăbușirii romane și iudaice. Astăzi, multe biserici predică zeciuiala, dar îi trimit pe oameni la binefăcători care exercită autoritate unii asupra altora, contrar preceptelor lui Hristos.

Sfânta Sa Biserică nu are autoritatea de a dicta o „liturghie unificată”. Cu alte cuvinte, nu putem constrânge modul slujirii publice, așa cum fac alte guverne, și nici nu putem exercita autoritate asupra alegerii și libertății unii altora.

Biserica are totuși obligația de a purta de grijă nevoilor turmei lui Hristos, oamenilor care aud glasul Lui și celor care caută Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui. Ea are misiunea de a sluji poporul, astfel încât oamenii să nu fie nevoiți să se roage binefăcătorilor lumii. Ceea ce scriem este despre acea rețea folosită de Avraam, Moise și Isus Hristos pentru zidirea Împărăției lui Dumnezeu, care este la îndemâna noastră.

Fiecare bărbat și fiecare femeie trebuie să se străduiască să urmeze preceptele lui Hristos, protejându-se unii pe alții ca altare ale lui Dumnezeu din pământ viu. Slujitorii Bisericii — care pun deoparte o parte din libertatea lor personală pentru a-I sluji lui Dumnezeu slujind poporului Său — sunt pietrele vii ale altarului Său, împlinind o funcție importantă de reprezentare. Biserica Sa trebuie să predice Împărăția dragostei și a libertății. Ea trebuie să faciliteze comuniunea poporului în credință, nădejde și caritate, astfel încât oamenii să învețe și să trăiască Evanghelia Împărăției ca suflete libere sub Dumnezeu. Trebuie să dezvățăm cu toții căile și practicile lumii care sunt contrare căilor lui Hristos și ale Sfintei Sale Biserici din primul secol. Căile lumești s-au strecurat în gândirea noastră de-a lungul ultimelor două milenii.[31]

Trebuie să cercetăm sensul unor expresii precum slujbe de închinare, Împărăția lui Dumnezeu, Biserica din primul secol, congregațiile poporului și religia curată. Trebuie să privim la directivele particulare ale lui Hristos și să arătăm credință adevărată în întreaga Evanghelie a Împărăției.

Ni se spune că nu trebuie să fim asemenea guvernelor lumii, care se numesc binefăcători și slujitori publici, dar care stăpânesc peste modul și mijloacele jertfelor poporului, stăpânind peste oameni, iar oamenii stăpânind peste aproapele lor, exercitând autoritate în asigurarea propriei lor bunăstări. O asemenea bunăstare a fost întotdeauna o cursă și o piatră de poticnire pentru popor, de la David[32] la Pavel[33] și până în ziua de astăzi. Prin lăcomie, asemenea sisteme îi transformă pe oameni în puțin mai mult decât resurse umane[34], sclavi care slujesc voinței despoților și tiranilor.

Conducătorii Bisericii sunt antiteza unor asemenea instituții ale oamenilor, care exercită autoritate unii asupra altora. Ei își arată credința în Hristos prin oferirea unei slujiri bune.[35]

Oamenii care caută neprihănirea lui Hristos și Împărăția Lui poartă de grijă bunăstării unii altora prin legăturile dragostei, într-o rețea de caritate administrată de acele pietre vii ale altarului lui Dumnezeu pe care ei le aleg. Printr-un proces de iertare și o comuniune a mulțumirii, Duhul Sfânt va scrie liturghia lui Dumnezeu în mințile și inimile întregului trup al lui Hristos, oferind mântuire în această lume și în cea viitoare.

Vezi: The Liturgy of the Church