Neprihănire

Noi ar trebui să căutăm Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, nu fericirea noastră personală, nici siguranța noastră, și cu siguranță nu pe seama altora.
Calea neprihănirii nu includea „plata nelegiuirii” 1

Fapte 1:18 — „Omul acesta a dobândit un ogor cu plata <3408> nelegiuirii <93>; apoi a căzut cu capul în jos, a plesnit în două prin mijloc și i s-au vărsat toate măruntaiele.”

2 Petru 2:13 — „Își vor primi plata <3408> nelegiuirii <93>, ca unii care socotesc o plăcere să se dedea la desfătări ziua în amiaza mare. Sunt pete și întinăciuni, desfătându-se în înșelările lor, în timp ce ospătează împreună cu voi…”

2 Petru 2:15 — „Au părăsit calea cea dreaptă și au rătăcit, urmând calea lui Balaam, fiul lui Bosor, care a iubit plata nelegiuirii <93>.”

×

și nici desfrânarea lumii, care îi transforma pe oameni în marfă și îi blestema pe copii, făcându-i garanție pentru datorie.
Valorile noastre vor rămâne superficiale dacă nu ne jertfim zilnic pentru neprihănirea lui Dumnezeu. Numai atunci acea virtute va prinde rădăcini adânci, foarte adânci, în suflet.
A fi creștin timpuriu, urmaș al lui Isus Hristos, cineva care practica Religia Curată, presupunea ca oamenii să se pocăiască și să caute Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, potrivit căii pe care ucenicii au fost porunciți de Hristos să o urmeze.
Ceea ce a făcut „America mare” a fost faptul că americanii erau buni. Odinioară, americanii se îngrijeau de toți cei nevoiași din societate numai prin caritate, nu prin exercitarea forței autorității guvernamentale, prin caritate legalizată și prin statul asistențial. Ceea ce doboară America este îndepărtarea de această practică: bunăstarea societății asigurată de comunități puternice, alcătuite din indivizi responsabili, care se sprijineau unii pe alții prin caritate voluntară. Acea exercitare a alegerii libere a întemeiat legături sociale unite, care conectau indivizii în rețele sociale puternice, capabile să stea împotriva ridicării tiranilor.

„În Scriptură, ceea ce am numi astăzi «drepturi» nu pornește din autonomia omului, ci din neprihănirea lui Dumnezeu: ele sunt partea vizibilă a unei ordini drepte în care persoana creată după chipul lui Dumnezeu nu poate fi călcată în picioare, exploatată sau redusă la simplu instrument al altora.” 2

În limbajul biblic, neprihănirea nu trebuie înțeleasă numai ca o stare religioasă interioară și nici numai ca un verdict juridic rostit asupra omului, ci ca ordinea dreaptă voită de Dumnezeu pentru viața umană în întregul ei. Tocmai de aceea, familia de cuvinte ebraice și grecești traduse prin „neprihănire,” „dreptate,” „a îndreptăți,” „drept” și, în anumite contexte, chiar prin termeni apropiați de ideea de „drept” sau „drepturi,” arată că nu este vorba doar despre o noțiune abstractă de pietate, ci despre ceea ce este drept, cuvenit, integru și conform voii lui Dumnezeu în raporturile dintre oameni.

Dacă, în anumite contexte, sensul poate atinge și sfera a ceea ce astăzi am numi „drepturi,” aceasta nu înseamnă că Scriptura construiește o teorie modernă a drepturilor individuale autonome, ci că ea apără ceea ce i se cuvine omului ca purtător al chipului lui Dumnezeu: viață, demnitate, libertate, judecată dreaptă, protecție împotriva exploatării și posibilitatea de a nu fi redus la starea de instrument, obiect sau marfă în slujba intereselor altora.

Din această perspectivă, căutarea Împărăției lui Dumnezeu și a neprihănirii Sale nu poate fi despărțită de refuzul de a clădi fericirea personală, confortul sau siguranța proprie pe seama aproapelui. Binele meu nu este legitim dacă se hrănește din răul altuia, iar siguranța mea nu este dreaptă dacă este cumpărată prin împovărarea, asuprirea sau degradarea aproapelui. În acest sens, neprihănirea are întotdeauna o structură relațională. Ea nu înseamnă doar că omul este pus într-o relație dreaptă cu Dumnezeu, ci și că, din această relație, începe să se nască un mod drept de a trăi cu ceilalți.

Acolo unde dreptatea lui Dumnezeu este prezentă, persoana umană nu mai poate fi tratată ca simplă resursă economică, ca garanție pentru datorii, ca material administrativ sau ca piesă într-un mecanism menit să servească puterea altora. Nedreptatea nu se reduce aici la o greșeală morală individuală, ci desemnează un întreg mod de a organiza relațiile umane astfel încât omul să nu mai fie văzut ca aproape, ci ca bun tranzacționabil, ca activ, ca instrument de profit sau ca suport pentru siguranța altuia. În fața unei asemenea ordini, neprihănirea lui Dumnezeu apare ca refuz radical al transformării omului în obiect de exploatare. Tocmai aici se poate spune că neprihănirea atinge și dimensiunea a ceea ce este „drept” pentru om: nu în sensul autonomiei absolute a individului, ci în sensul recunoașterii faptului că există ceva ce nu poate fi violat fără păcat — viața lui, libertatea lui, demnitatea lui, munca lui, casa lui, copiii lui și însuși dreptul lui de a nu fi vândut intereselor altora.

În Scriptură, ceea ce ar putea fi exprimat în limbajul modern prin „drepturi” rămâne însă inseparabil de responsabilități. Biblia nu vorbește despre drepturi ca despre revendicări desprinse de obligațiile morale ale comunității, ci ca despre partea vizibilă a unei ordini drepte în care binele aproapelui devine datoria mea. Dreptul celui slab la protecție înseamnă obligația celuilalt de a nu-l asupri. Dreptul celui sărac de a nu fi fraudat înseamnă obligația de a judeca drept. Dreptul văduvei și al orfanului de a nu fi abandonați înseamnă chemarea poporului de a-i purta. Dreptul aproapelui la libertate și demnitate înseamnă interdicția de a-l lega prin practici care îl reduc la dependență, servitute sau utilitate economică. În felul acesta, „drepturile” nu se află în opoziție cu neprihănirea, ci sunt expresia ei relațională: ceea ce i se cuvine omului înaintea lui Dumnezeu nu poate fi păstrat decât într-o ordine de dreptate, milă, credincioșie și iubire practică.

Valorile rămân superficiale atâta timp cât nu sunt întărite prin jertfă reală. Adevărata dreptate nu se formează prin simplă opinie morală, nici prin adeziune verbală la principii, ci prin exercițiul zilnic al renunțării, al dăruirii, al slujirii și al purtării de grijă. Numai ceea ce costă intră cu adevărat în alcătuirea sufletului. Căutarea Împărăției lui Dumnezeu nu este o căutare a confortului religios, ci o disciplină a vieții prin care omul învață să prefere ceea ce este drept înaintea lui Dumnezeu în locul avantajului personal. Neprihănirea nu este o idee contemplată de la distanță, ci o virtute practicată până când devine structură lăuntrică.

A fi creștin în sens deplin nu înseamnă doar a mărturisi anumite adevăruri, ci a intra pe o cale. Creștinul timpuriu, ca urmaș al lui Isus Hristos și practicant al Religiei Curate, era chemat la pocăință și la căutarea Împărăției lui Dumnezeu și a neprihănirii Sale potrivit felului de viață poruncit de Hristos ucenicilor. Pocăința nu este doar regret moral, ci schimbare de direcție, ieșire din formele de viață care normalizează egoismul, lăcomia, dependența și transferul responsabilității către structuri impersonale. Religia curată nu este religie a conformității exterioare, ci ordine vie în care credința se face văzută prin milă, judecată dreaptă, dărnicie liberă și grijă concretă pentru cei vulnerabili.

Comunitatea morală puternică devine una dintre manifestările cele mai clare ale neprihănirii trăite. O societate rămâne puternică nu doar prin instituții, bogăție sau legi, ci prin bunătatea reală a oamenilor care o alcătuiesc. Acolo unde nevoiașii sunt purtați prin caritate voluntară, iar grija față de aproapele nu este înlocuită de constrângere administrativă, se formează caracter, solidaritate, libertate și capacitate de rezistență împotriva dominației. Comunitățile care își poartă de bunăvoie poverile unii altora creează legături sociale vii, rețele de încredere și deprinderi de responsabilitate reciprocă. În schimb, atunci când grija față de aproapele este evacuată din viața morală a comunității și transferată integral către mecanisme impersonale, oamenii pierd nu doar o practică socială, ci și exercițiul concret al iubirii.

Dreptatea socială nu se reduce la o alegere simplă între două sisteme, pentru că problema decisivă rămâne una morală și spirituală. Oamenii pot fi formați să iubească binele până la jertfă sau pot ajunge să caute securitate fără responsabilitate. Pot căuta neprihănirea lui Dumnezeu sau doar propria liniște. Acolo unde comunitățile poartă de bunăvoie poverile celor slabi, se formează acel țesut moral profund fără de care libertatea însăși devine fragilă. Acolo unde totul este redus la mecanism, reglementare și administrare din exterior, omul riscă să piardă tocmai virtutea prin care o ordine dreaptă poate exista în mod viu și durabil.

Prin urmare, atunci când termenii biblici pentru neprihănire ating zona semantică a ceea ce numim “drepturi,” acest lucru trebuie înțeles în sensul cel mai profund. Neprihănirea lui Dumnezeu apără ceea ce este datorat omului ca persoană creată de Dumnezeu și cere ca nimeni să nu fie folosit, exploatat sau sacrificat pentru binele altuia. A căuta Împărăția și neprihănirea Lui înseamnă a căuta o ordine în care viața, libertatea, demnitatea și binele aproapelui nu sunt încălcate pentru confortul personal, iar iubirea nu rămâne idee, ci devine jertfă, dărnicie, fidelitate și purtare reală de grijă. Numai acolo unde această dreptate prinde rădăcini adânci în suflet și în viața comună poate exista o comunitate cu adevărat liberă, puternică și rezistentă la ridicarea tiraniilor.

×

Numărul de dăți în care vedem în Biblie cuvintele „neprihănit” și „neprihănire” ne arată că acest subiect trebuie să fie important.

Cuvântul tsaddek, tradus prin „neprihănire” numai în Vechiul Testament, apare în mai multe forme de peste 500 de ori.¹

El constă din combinații ale literelor ebraice, incluzând la bază un צ ץ Tzadik, ד Dalet și ק Kuf:

• צ ץ Tzadik este întotdeauna legat de Credința Celui Neprihănit, temelia cuvântului „a vâna” sau „recoltă,” chiar „a mânca” ori „a dori.” [Recoltă, a tânji, a dori] (Valoare numerică: 90)
• ד Dalet Lepădare de sine – Caritate, înainte și înapoi sau printr-o ușă ori o cale, a intra ca un pește (Valoare numerică: 4)
• ק Kuf sau Kof Omniprezență – Răscumpărarea scânteilor căzute; unirea paradoxală dintre Reish și Zayin; sfințenie sau separare; omniprezența lui Dumnezeu [Cordon și ac 𐤒 … partea din spate a capului, gâtul… cel din urmă sau cel mai mic] (Valoare numerică: 100)

Acest cuvânt mai este tradus și prin legal, drept, a îndreptăți și dreptate. Este chiar tradus și prin drepturi. Deoarece Biblia menționează religia doar de 5 ori, iar guvernarea, legea, drepturile și dreptatea de peste o mie de ori, și deoarece spune istorie după istorie despre guvernări opresive și despre eliberarea oamenilor de sub ele, de la Cain la Nimrod și la Egiptul lui Faraon, Biblia este cu greu limitată la subiectul religiei.

Mai există un alt cuvânt tradus prin drept și neprihănit, care apare de peste o sută de ori² în Biblie și provine din cuvântul רשׁי yashar, care înseamnă „a fi drept, a fi drept/rectiliniu, a fi neted, a fi vertical, a fi just, a fi legal.”

Chiar și cuvintele pe care le vedem traduse prin „echitate,” cum ar fi meyshar,³ cu adăugarea literei ebraice Mem, sugerând curgerea neprihănirii, și yosher,⁴ ambele provenind din yashar⁵ și folosite în Biblie, sunt doar forme ale neprihănirii.

Prin urmare, subiectul a ceea ce înseamnă neprihănirea poate fi mai important decât credem la început, și cu siguranță mai important decât părerea noastră despre Dumnezeu. De fapt, părerea noastră despre Dumnezeu și despre religie trebuie să coincidă cu părerea lui Dumnezeu despre ceea ce este neprihănirea.

Cuvântul grecesc dikaiosune⁶ este tradus în mod constant prin neprihănire în Noul Testament al Bibliei.

Vedem și dikaios⁷ tradus prin neprihănit de 41 de ori, dar și prin drept de 33 de ori. El mai este tradus și prin corect / drept.

Pentru a înțelege cuvintele neprihănire și nelegiuire / nedreptate⁸ și diferența dintre acești doi termeni, s-ar putea să fie nevoie să căutăm mai întâi răspuns la alte câteva întrebări.

Cu 150 de ani înainte ca Hristos să poruncească organizarea oamenilor într-o rețea caritabilă, menită să asigure acea slujire zilnică a ajutorării numai prin dragoste și dărnicie voluntară, Polybius a explicat ce se întâmplă cu popoarele care se îndepărtează de ajutorarea prin caritate și abandonează această cale a alegerii individuale de a face sacrificii din dragoste pentru aproapele: „Masele continuă să aibă poftă de beneficii și obiceiul de a le primi printr-o regulă a forței și a violenței. Poporul, obișnuindu-se să se hrănească pe cheltuiala altora și să depindă pentru traiul său de proprietatea altora… instituie domnia violenței.” Ceea ce descria el era dependența de ajutorarea finanțată prin impozitare, în locul ajutorării prin caritate. Polybius și-a continuat avertismentul cu ceea ce avea să devină o profeție a „degenerării” Romei din republică în tiranie: „Și acum, unindu-și forțele, masacrează, exilează și jefuiesc, până când degenerează din nou în sălbatici desăvârșiți și își găsesc încă o dată un stăpân și monarh.”
Americanii au abandonat de mult „legea desăvârșită a libertății” și au devenit un popor slab și risipit, incapabil să se unească și să stea împotriva minciunilor tiranilor.
Guvernele lumii nu pot rezolva această problemă, deoarece tocmai dependența noastră socială de guvern și respingerea responsabilităților individuale — prin care oamenii ar trebui să lucreze împreună pentru binele comun — ne-au adus la această pierdere actuală a libertății. Astăzi suntem vulnerabili în fața tiranilor pentru că, de generații întregi, am fost leneși pe calea neprihănirii.
America nu va fi din nou mare decât dacă americanii se pocăiesc.

Expresia „leneși pe calea neprihănirii” descrie oameni care vor roadele unei societăți drepte — ajutor, pace, siguranță și libertate — dar refuză disciplina zilnică a iubirii, slujirii, dărniciei și responsabilității prin care aceste roade pot exista fără constrângere. 7

Expresia „leneși pe calea neprihănirii” descrie o stare de slăbire morală, spirituală și socială. Nu este vorba doar despre oameni care nu muncesc sau care sunt comozi în lucrurile obișnuite ale vieții, ci despre oameni care au încetat să mai practice activ dreptatea, mila, responsabilitatea și dragostea față de aproapele. Este lenea unei societăți care dorește roadele unei vieți drepte — siguranță, ordine, ajutor pentru cei slabi, pace și libertate — fără să mai poarte povara personală a neprihănirii.

Neprihănirea, în sens biblic, nu este doar o stare interioară sau o etichetă religioasă. Ea este o cale de viață. Înseamnă a trăi drept înaintea lui Dumnezeu și față de oameni. Înseamnă să nu cauți câștig pe seama altuia, să nu folosești forța pentru a obține beneficii, să nu transformi nevoia aproapelui într-un instrument de control și să nu delegi iubirea către sisteme impersonale care lucrează prin constrângere. Neprihănirea se vede în fapte: în dărnicie, în slujire, în respectarea libertății celuilalt, în grija față de cei vulnerabili și în refuzul de a trăi din roadele muncii altora prin mecanisme nedrepte.

A fi leneș pe această cale înseamnă a refuza tocmai exercițiul practic al dreptății. Oamenii pot vorbi despre compasiune, pot susține idei nobile și pot cere ca săracii, văduvele, orfanii sau cei aflați în nevoie să fie ajutați. Dar, în loc să construiască relații vii de ajutor reciproc, în loc să dăruiască de bunăvoie, în loc să se organizeze în comunități ale responsabilității și ale slujirii, ei preferă ca altcineva să facă această lucrare în locul lor. Astfel, grija este mutată de la dragoste la administrație, de la dar la taxă, de la relație la birocrație și de la responsabilitate personală la dependență instituțională.

Această lene morală poate părea, la început, chiar virtuoasă. Ea se poate ascunde sub cuvinte frumoase: „trebuie să avem grijă de oameni”, „nimeni nu trebuie lăsat în urmă”, „societatea trebuie să ofere siguranță”. Dar întrebarea esențială este: prin ce mijloace? Dacă ajutorarea se face prin constrângere, prin confiscare, prin datorie impusă și prin dependență față de puterea centralizată, atunci oamenii nu mai cresc în dragoste și responsabilitate, ci în pasivitate. Ei se obișnuiesc să primească fără să slujească, să revendice fără să dăruiască și să caute protecție de la stăpâni, în loc să se întărească unii pe alții ca frați.

De aceea, „lenea pe calea neprihănirii” este periculoasă pentru libertate. Libertatea nu poate fi păstrată doar prin legi, constituții sau sloganuri. Ea are nevoie de oameni capabili să trăiască drept fără să fie constrânși: oameni care își țin cuvântul, își poartă poverile unii altora, se ajută prin daruri de bunăvoie, se stăpânesc pe ei înșiși și nu caută să-și rezolve problemele prin exercitarea autorității asupra aproapelui. Când această disciplină dispare, libertatea devine fragilă. Oamenii încep să ceară conducători mai puternici, reguli mai multe, beneficii mai mari și sisteme mai centralizate. În cele din urmă, autoritatea care promite siguranță ajunge să ia libertatea.

O societate leneșă pe calea neprihănirii nu este neapărat lipsită de religie. Poate avea biserici, doctrine, ritualuri și limbaj moral. Dar îi lipsește ascultarea practică. Îi lipsește lucrarea concretă a dragostei. Îi lipsește rețeaua vie a oamenilor care se cunosc, se slujesc, se ajută și se responsabilizează reciproc. În locul acestei vieți organice apare o dependență de mecanisme exterioare: instituții, programe, taxe, beneficii, reglementări și autorități care administrează ceea ce oamenii au încetat să mai facă din inimă.

În acest sens, lenea nu este doar lipsă de efort, ci abandonarea unei chemări. Dumnezeu nu cheamă oamenii doar să creadă anumite lucruri, ci să umble în dreptate. A umbla în neprihănire înseamnă a face binele în mod activ, a purta responsabilitatea libertății, a ajuta fără să constrângi, a dărui fără să controlezi și a sluji fără să stăpânești. Când oamenii renunță la această cale, ei pot păstra aparența compasiunii, dar pierd substanța ei.

Așadar, „leneși pe calea neprihănirii” înseamnă oameni care au încetat să mai trăiască dreptatea ca practică zilnică. Ei vor beneficiile unei societăți drepte, dar nu mai vor disciplina care o face posibilă. Vor ajutorare fără sacrificiu personal, siguranță fără responsabilitate, libertate fără slujire și pace socială fără pocăință. Iar această stare, acumulată în timp, pregătește terenul pentru dependență, slăbiciune și tiranie, deoarece un popor care nu mai practică neprihănirea nu mai are puterea morală de a rămâne liber.

×

• Care a fost robia Egiptului și de ce ni s-a spus să nu ne mai întoarcem niciodată acolo?
• Au consimțit oamenii la un contract social care i-ar putea înrobi, ca în zilele Egiptului?
• De ce ar ajunge leneșul sub bir?
• De ce a făcut Corbanul fariseilor ca să fie fără putere Cuvântul lui Dumnezeu?
• De ce a spus Isus: „Să nu numiți pe nimeni tată pe pământ”?
• De ce a spus Isus să nu fim ca stăpânitorii care se numeau pe ei înșiși „Binefăcători”?
• De ce a spus Petru că practicile lacome ne vor transforma în marfă și vor aduce blestem peste copii?
• Ce a enumerat Isus ca fiind lucrurile mai grele ale Legii?
• De ce a poruncit Isus ca oamenii să se așeze în grupuri de câte zece?
• Ce este religia și ce este religia curată?
• Ce a fost religia publică și cultul imperial al Romei? Cum se deosebea de religia curată practicată de creștinii timpurii?
• De ce avea Biserica o slujire zilnică?
• Prin ce se deosebesc creștinii moderni de Biserica timpurie care a urmat Calea lui Hristos?
• Care au fost faptele nicolaiților și de ce a urât Dumnezeu acele fapte?
• Care a fost conflictul creștin cu Roma?
• Sunt creștinii moderni, de fapt, lucrători ai fărădelegii?
• Fac oamenii astăzi legăminte cu dumnezeii acestei lumi pentru că iubesc plata nedreptății?
• Care este diferența dintre botezul lui Ioan Botezătorul și botezul lui Irod sau al lui Constantin ori botezul rabinic?
• Israelul nu trebuia să aibă un vițel de aur, dar ce însemna aceasta?
• Ce erau altarele de pământ și de piatră?
• Ce sunt pietrele vii?
• Era Sabatul o cale sau o zi?

• Erau ritualurile societăților vechi doar acte fără minte de superstiție sau erau metafore?
• Care sunt ritualurile Bisericii și arată ele spre Calea lui Hristos și a lui Dumnezeu?
• Ar putea sistemele de asistență socială ale lumii să fie curse și capcane?
• Și ce legătură are toate acestea cu Nimrod, Cain și Cezar, care se numeau pe ei înșiși Binefăcători, dar exercitau autoritate unii asupra altora?
• Care a fost semnul lui Cain și semnul lui Dumnezeu și chiar semnul fiarei?
• A început Constantin o altă Biserică, care nu era a lui Hristos?
• De ce trebuia poporul să coasă izmene pentru leviți?
• Cum era Israelul timpuriu înainte ca glasul poporului să-L respingă pe Dumnezeu?
• De ce erau organizați în grupe de câte zece?
• Cum era susținută financiar Biserica timpurie și pentru ce folosea fondurile?
• Funcționa prin forță sau prin daruri de bunăvoie?
• Funcționează toate guvernele lumii după căile lui Dumnezeu?
• Sau funcționează după căile lui Cain și Nimrod?
• Cine au fost nicolaiții și ce au făcut ei, incluzând și eroarea lui Balaam, și de ce urăște Dumnezeu faptele lor?
• Ce încerca Hristos să ne spună despre părinții pământului și cine sunt ei?
• Și cine este Anarhistul iubit?
• Ce vrei să faci cu toate acestea?

Pentru a găsi răspunsurile, trebuie să căutăm și să ne străduim să facem ceea ce a spus Isus, în felul în care El a spus să fie făcut… inclusiv să luăm seama la lucrurile mai grele ale Legii — judecata, mila și credincioșia — care includ purtarea de grijă față de nevoile aproapelui nostru și ale văduvelor și orfanilor din societatea noastră prin Religia Curată, în chestiuni de sănătate, educație și ajutorare socială. NU trebuie să purtăm de grijă celor nevoiași ai societății prin practici lacome și prin oamenii care se numesc pe ei înșiși binefăcători, dar care exercită autoritate unii asupra altora, așa cum fac socialiștii.

Calea lui Hristos nu era nici ca drumul lumii Romei, nici ca guvernările neamurilor, care depind de acei părinți ai pământului prin forță, frică și vasalitate și care îi duc pe oameni iarăși în robie, așa cum erau în Egipt. Slujitorii lui Hristos și creștinii adevărați nu depind de sisteme de asistență socială care constrâng contribuțiile oamenilor, precum Corbanul fariseilor, care a făcut Cuvântul lui Dumnezeu fără putere. Mulți oameni au fost înșelați să meargă pe calea lui Balaam și a Nicolaitului, ieșind din Calea lui Hristos, și au ajuns lucrători ai fărădelegii.

Conflictul creștin cu Roma, în Biserica din primul secol rânduită de Hristos, a fost acela că ei nu voiau să alerge la părinții pământului pentru pâinea lor gratuită, ci se sprijineau pe o rețea voluntară care oferea o slujire zilnică celor nevoiași ai societății, prin Credință, Nădejde și Dragoste, prin darurile de bunăvoie ale poporului, pentru popor și de către popor, sub legea desăvârșită a libertății, în adunări libere, după vechiul model al zecilor, așa cum a poruncit El.

1. 06662 ^קידצ^ tsaddiyq \@tsad-deek’\@ din 06663; adjectiv; AV – drept 162, dreptate 42, om drept 1, legal 1; total 206
       1) drept, legal, drept
           1a) drept, drept (în guvernare)
           1b) drept, corect (în cauza sa)
           1c) drept, drept (în purtare și caracter)
           1d) drept (ca fiind justificat și apărat de Dumnezeu)
           1e) corect, drept, legal
   
   • 06663 ^קדצ^ tsadaq \@tsaw-dak’\@ rădăcină primitivă; verb; {Vezi TWOT la 1879} AV – a justifica 23, drept 10, drept 3, dreptate 2, curățit 1, ne-am curățit 1, dreptate 1; total 41
       1) a fi drept, a fi drept
           1a) (Qal)
                  1a1) a avea o cauză dreaptă, a fi în dreptate
                  1a2) a fi justificat
                  1a3) a fi drept (despre Dumnezeu)
                  1a4) a fi drept, a fi drept (în purtare și caracter)
   
           1b) (Niphal) a fi pus sau făcut drept, a fi justificat
           1c) (Piel) a justifica, a face să pară drept, a face pe cineva drept
           1d) (Hiphil)
                  1d1) a face sau a aduce dreptate (în administrarea legii)
                  1d2) a declara drept, a justifica
                  1d3) a justifica, a apăra cauza cuiva, a salva
                  1d4) a face drept, a întoarce la dreptate
   
           1e) (Hithpael) a se justifica pe sine
   
   • 06664 ^קדצ^ tsedeq @tseh’-dek@ din 06663; substantiv masculin; AV – dreptate 77, drept 11, dreptate 10, drept 8, cu dreptate 3, drept 3, cauză dreaptă 1, nedreptate 1, diverse 2; total 116
       1) dreptate, corectitudine, dreptate
           1a) ceea ce este drept sau corect sau normal, corectitudine, justețe (a greutăților și măsurilor)
           1b) dreptate (în guvernare)
                  1b1) a judecătorilor, conducătorilor, regilor
                  1b2) a legii
                  1b3) a regelui davidic, Mesia
                  1b4) a Ierusalimului ca sediu al unei guvernări drepte
                  1b5) atribut al lui Dumnezeu
   
           1c) dreptate, dreptate (într-un caz sau cauză)
           1d) corectitudine (în vorbire)
           1e) dreptate (ca fiind etic corect)
           1f) dreptate (ca fiind justificată), justificare (în controversă), eliberare, victorie, prosperitate
                  1f1) a lui Dumnezeu ca Cel ce ține legământul în răscumpărare
                  1f2) în numele regelui mesianic
                  1f3) al poporului care se bucură de mântuire
                  1f4) al lui Cyrus
   
   • 06665 ^הקדצ^ tsidqah (aramaică) @tsid-kaw’@ corespunzător lui 06666; substantiv feminin; AV – dreptate 1; total 1
       1) faptă dreaptă, a face ce este drept, dreptate.
   
   • 06666 ^הקדצ^ tsᵉdaqah @tsed-aw-kaw’@ din 06663; substantiv feminin; AV – dreptate 128, dreptate 15, drept 9, fapte drepte 3, moderat 1, cu dreptate 1; total 157
       1) dreptate, dreptate
           1a) dreptate (în guvernare)
                  1a1) a judecătorului, conducătorului, regelui
                  1a2) a legii
                  1a3) a regelui davidic – Mesia
   
           1b) dreptate (atribut al lui Dumnezeu)
           1c) dreptate (într-un caz sau cauză)
           1d) dreptate, adevăr
           1e) dreptate (ca fiind etic corect)
           1f) dreptate (ca fiind justificată), justificare, mântuire
                  1f1) a lui Dumnezeu
                  1f2) prosperitate (a poporului)
   
           1g) fapte drepte ↩︎
2. 03477 ^רשׁי^ yashar \@yaw-shawr’\@ din 03474; adjectiv; AV – drept 53, drept 42, neprihănit 9, drept 3, potrivit 2, Jasher 2, echitate 1, drept 1, potrivit 1, cel mai potrivit 1, cei drepți 1, cu dreptate 1, dreptate 1, bine 1; total 119
       1) drept, drept, corect, drept
           1a) drept, nivelat
           1b) drept, plăcut, corect
           1c) direct, drept, potrivit, cuvenit
           1d) dreptate, neprihănire, drept
           1e) ceea ce este drept (ca substantiv) ↩︎
3. 04339 ^רשׁימ^ meyshar \@may-shawr’\@ din 03474; substantiv masculin; AV – echitate 4, cu dreptate 3, dreptate 3, lucruri drepte 2, înțelegere 1, corect 1, egal 1, drept 1, cu dreptate 1, dulce 1, drept 1; total 19
       1) uniformitate, dreptate, rectitudine, echitate
           1a) uniformitate, nivel, netezime
           1b) dreptate, echitate
           1c) corect (ca adverb) ↩︎
4. 03476 ^רשׁי^ yosher \@yo’-sher\@ din 03474; substantiv masculin; AV – dreptate 9, drept 2, drept 1, potrivit 1; total 14
       1) rectitudine, dreptate
           1a) rectitudine, uniformitate (cu implicații morale)
           1b) corectitudine, dreptate
           1c) ceea ce este drept, ceea ce este datorat ↩︎
5. 05229 ^החכנ^ nᵉkochah \@nek-o-khaw’\@ din 05228; adjectiv feminin; AV – dreptate 1, lucruri drepte 1, echitate 1, drept 1; total 4
       1) drept înainte, a fi în față, drept, corect, rectitudine. (Cuvântul nekochah este tradus și ca „echitate” o dată.) ↩︎
6. 1343 ~δικαιοσύνη~ dikaiosune \@dik-ah-yos-oo’-nay\@ din 1342; TDNT-2:192,168; substantiv feminin AV – neprihănire/dreptate 92; total 92
       1) într-un sens larg: starea celui care este așa cum trebuie să fie, dreptate, condiția acceptabilă înaintea lui Dumnezeu
           1a) doctrina referitoare la modul în care omul poate ajunge la o stare aprobată de Dumnezeu
           1b) integritate, virtute, puritate a vieții, corectitudine a gândirii, simțirii și acțiunii
   
       2) într-un sens mai restrâns: dreptate sau virtutea care dă fiecăruia ceea ce i se cuvine ↩︎
7. 1342 ~δίκαιος~ dikaios \@dik’-ah-yos\@ din 1349; adjectiv AV – drept 41, drept 33, corect 5, potrivit 2; total 81
       1) drept, care respectă legile divine
           1a) într-un sens larg: drept, neprihănit, virtuos, care păzește poruncile lui Dumnezeu
                 1a1) despre cei care li se par lor înșiși drepți, care se mândresc cu dreptatea lor (fie reală, fie imaginată)
                 1a2) nevinovat, fără vină, fără culpă
                 1a3) folosit despre Cel a cărui gândire, simțire și acțiune sunt în totul conforme cu voia lui Dumnezeu și care, de aceea, nu are nevoie de nicio îndreptare în inimă sau în viață
                           1a3a) doar Hristos este cu adevărat așa
   
                 1a4) aprobat sau acceptat de Dumnezeu
   
           1b) într-un sens mai restrâns: cel care dă fiecăruia ceea ce i se cuvine, în sens judecătoresc, pronunțând o judecată dreaptă asupra altora, fie prin cuvinte, fie prin modul în care se poartă cu ei ↩︎
8. 93 ~ἀδικία~ adikia \@ad-ee-kee’-ah\@ din 94; TDNT-1:153,22; substantiv feminin AV – nedreptate 16, nelegiuire 6, nedrept 2, strâmb 1; total 25
       1) nedreptate, a unui judecător
       2) nedreptate a inimii și a vieții
       3) o faptă care încalcă legea și dreptatea, act de nedreptate ↩︎