Biserica Primară

Multe instituții și grupuri se identifică drept „biserică”, dar biserica definită în mod legitim ar trebui să se conformeze în mod consecvent Bisericii timpurii și Căii lui Hristos.
Avraam, Moise, Ioan Botezătorul, Isus și Biserica primară au susținut o slujire zilnică pentru cei nevoiași ai comunității creștine, care depindea numai de caritate. Pâinea lor cea de toate zilele nu era ca sistemul de Corban al fariseilor și nici ca pâinea gratuită a Romei, oferită de oameni ai guvernării care exercită autoritate unii asupra altora prin contribuții forțate, pe care Hristos le-a interzis. Biserica și adunările pe care le slujeau, în dragoste reciprocă, constituiau o formă liberă de auto-„guvernare a, prin și pentru popor,” funcționând potrivit legii desăvârșite a libertății, așa cum a poruncit Hristos.
Lumea asistă la o degenerare a virtuților și a legăturilor sociale ale societății, rezultat al unui secol de caritate legală și al practicilor lacome ale unei slujiri zilnice de religie publică, deoarece Biserica modernă a abandonat Calea lui Hristos pentru calea lui Nimrod și Corbanul fariseilor. Trebuie să ne pocăim și să ne întoarcem la calea Bisericii timpurii. Practica lor a Religiei pure, prin credință, speranță și caritate, i-a adus într-un conflict creștin cu religia publică a Lumii.
Iudeii care au respins calea lui Moise L-au respins și pe Isus și dreptatea lui Dumnezeu. Hristos le-a luat Împărăția celor care spuneau că nu au alt împărat decât Cezar. Apoi Isus a încredințat acea Împărăție altor iudei, pe care îi numim Apostoli, care aveau să aducă rod timp de secole. Majoritatea bisericilor moderne sunt doar un produs al Bisericii lui Constantin, care spune că este acceptabil să poftești bunurile aproapelui tău prin intermediul guvernelor ce exercită autoritate. Acea biserică și fiicele ei mărturisesc toate doctrinele oamenilor care sunt conforme cu cultul imperial al Romei și cu Corbanul fariseilor, saducheilor și lui Irod, ceea ce face Cuvântul lui Dumnezeu fără efect.

Biserica primară, în general, a fost capabilă să cultive caracterul mântuitor al virtuților sociale între oameni prin practicile morale ale Doctrinei lui Isus.

Dar, deoarece structura ei era concepută divin nu doar pentru a regenera sufletul oamenilor prin Duhul Sfânt, ea a putut să le salveze și trupurile în timpul declinului și prăbușirii civilizației însăși.

Pe măsură ce națiune după națiune a degenerat din cauza schimbărilor în cultura morală a maselor și a guvernelor și societăților lor corupte, acei oameni care au urmat Calea lui Hristos au putut să îndure, să supraviețuiască și chiar să prospere, pe când mamona nedreaptă eșua.^[1]

Poziția Bisericii Primare în societatea creștinilor era profund diferită de ceea ce vedem astăzi.

Era de asemenea foarte diferită de ceea ce făceau mulți dintre iudei în vremea când Hristos a venit să ne arate Calea.

Isus a venit pentru ca întreaga lume să poată fi mântuită. Pentru a salva întreaga lume, era necesar ca o alegere să despartă lumea ca printr-o sabie în două tipuri de oameni: cei care se opun sau îi asupresc pe alții,^[2] luând viața altora,^[3] și cei care iartă, dăruiesc și își sacrifică viața pentru alții.

Iudeii din acea vreme mărturiseau adesea pe Avraam și pe Moise cu buzele și tradițiile lor, dar inima și mintea lor rămâneau netăiate împrejur și departe de ei.

Iudeii care au respins calea lui Moise L-au respins și pe Isus ca Hristos, deoarece voiau să creadă că ei au dreptate. Hristos i-a avertizat că Împărăția le va fi luată.^[4] Isus a încredințat acea Împărăție altor iudei, pe care îi numim Apostoli, care aveau să aducă rod timp de secole, până când Biserica modernă a învățat să călărească pe spatele fiarei. Ei s-au întors la faptele Nicolaiților și la practica lui Balaam,^[3] cu poftă după bunurile aproapelui prin guvernele care exercită autoritate.^[2]

Biserica de astăzi, prin doctrinele oamenilor, este conformă cu cultul imperial al Romei și cu Corbanul fariseilor, saducheilor și lui Irod, ceea ce „face Cuvântul lui Dumnezeu fără efect.”

Termenul originar pentru Biserică în Biblie este identificat prin termenul grecesc “ekklesia,” tradus literal “cei chemați afară.”

Cei chemați afară care slujeau puteau fi numiți o formă de cler, dar îndatoririle, responsabilitățile și criteriile lor limitative erau definite de Hristos și pot să nu semene cu formele moderne de cler. Motorul care pune în mișcare Împărăția lui Dumnezeu, care este credința, se găsește în inima și mintea individului și este alimentat de Duhul Sfânt.

Termeni precum cler, laici, bătrân, tată, soție, fiu sau fiică își au locul lor când sunt definiți corect, dar nici Dumnezeu, nici Duhul Sfânt nu sunt părtinitori față de persoane.

Asemenea “Bisericii din pustie,” care era alcătuită din acei slujitori ai unui “Popor deosebit,” chemați afară din tabăra vițelului de aur de către Moise, tot astfel cei “chemați afară” de Isus au jucat un rol esențial în slujirea oamenilor din comunitatea creștină timpurie prin practica liberă a “Religiei pure.”

Deși instituțiile numite astăzi biserică funcționează radical diferit de Biserica timpurie întemeiată de Hristos, definiția alterată a multor cuvinte simple precum „Religie” și „Închinare” ne întunecă înțelegerea întregii Evanghelii a Împărăției.

Căutarea acelei Împărății a lui Dumnezeu și a neprihănirii lui Dumnezeu rămâne o directivă primordială a lui Hristos pentru cei care doresc să fie urmașii Săi.

Primii creștinii asigurau întreaga asistență socială a societății lor printr-o slujire zilnică finanțată exclusiv prin caritate.

Roma și multe cetăți-stat aveau sisteme de asistență socială dependente de caritatea legală prin puterea legii civile.^[2]

Creștinii timpurii erau persecutați deoarece nu voiau să solicite Corbanul fariseilor și nici pâinea gratuită a Romei.

Toată “caritatea legală” oferită de stat era considerată poftire și, prin urmare, idolatrie.^[5]

Religia publică a Romei și cultul imperial roman au generat conflictul creștin cu religia privată a comunităților creștine răspândite în întreaga lume la acea vreme.

Apostolul Pavel a fost un om complex, care le-a vorbit creștinilor despre lucruri greu de înțeles. Între anii 44 și 48 d.Hr., Ierusalimul a fost lovit puternic de o criză economică. Pavel și alții au reușit în mod constant să adune hrană și fonduri pentru a-i ajuta pe cei nevoiași într-o slujire zilnică de Religie pură, desfășurată printr-o rețea internațională de comunități creștine timpurii care se întâlneau în adunări locale libere, potrivit modelului poruncit de Hristos.

Slujitorilor, care erau „cei chemați afară” — sau, cum i-a numit Isus, „turma mică” — și cărora Hristos le-a încredințat „o împărăție,” nu le era îngăduit să fie ca celelalte guverne ale lumii.^[2]

Slujitorii creștini nu exercitau autoritate unii asupra altora, dar totuși asigurau o slujire zilnică celor aflați în nevoie sau lipsă.

Creștinii timpurii nu pofteau bunurile aproapelui prin Binefăcătorii acelor guverne ale lumii, care erau numiți părinții de pe pământ.

Nu trebuia să apelăm la acei „Părinți” pentru a primi ceea ce era numit plata nedreptății.

Această practică de a oferi ajutor social exclusiv prin caritate era numită „Religie pură.”

Biserica modernă face multe lucruri pe care Biserica timpurie a refuzat să le facă și pentru care creștinii au fost persecutați, din când în când, de diferite guverne ale lumii.

Dacă creștinii moderni nu se pocăiesc de pofta lor pentru bunătățile conducătorilor oferite prin caritatea legală a statului modern de asistență și nu se întorc la tradițiile creștinilor timpurii, ei nu Îl urmează cu adevărat pe Hristos, ci sunt de fapt lucrători ai fărădelegii prin practicile lor de poftire.

Esenienii nu erau de acord cu fariseii în privința interpretării Torei. Ei păzeau Paștele, botezau și aveau grijă unii de alții prin caritate.
Mulți dintre iudeii care nu erau farisei au format comunitatea creștină timpurie. Modul lor de a vedea Tora originară era mai apropiat de ceea ce spunea Isus. Ei nu depuneau jurăminte, pe care Isus le-a condamnat. Se adunau în grupuri de zeci, sute și mii, așa cum a poruncit Isus. Nu solicitau pâinea gratuită a Romei sau a lui Irod, oferită prin sistemul lor de Corban, pe care Isus îl respingea. De asemenea, nu credeau că Tora cerea sacrificiul animal practicat de farisei. Creștinul modern acceptă interpretarea fariseică a unor lucruri precum lapidarea, ceea ce pare ciudat, deoarece Isus a spus că ei se înșelau în mai multe privințe, ceea ce evident includea și lapidarea.

Nu ar trebui să cedăm definițiilor moderne despre ce ar trebui să fie sau să facă o biserică. Biserica timpurie și adunările libere ale congregațiilor voluntare, slujite de slujitori care îndeplineau criteriile lui Hristos, făceau în mod clar lucruri foarte diferite de bisericile moderne create de oameni.

Majoritatea bisericilor instituționale făcute de oameni și multe biserici de casă, deși păstrează o formă de evlavie, au mai mult în comun cu ceea ce creștinii timpurii numeau „păgânism.”

Aceasta din cauza dependenței oamenilor de „religia publică,” care oferea pâinea gratuită și serviciile furnizate de guvernele ce „exercită autoritate.”^[2]

David, Proverbele, Pavel, Petru și Isus au avertizat că acele mese care asigurau bunăstarea socială a oamenilor prin conducători ce „exercită autoritate,” asemenea guvernelor neamurilor, ofereau de fapt maselor delicii înșelătoare.

Acele sisteme erau „o cursă și o capcană,”^[6] care îi transformă pe oameni în ceea ce Petru numea „marfă” și chiar „copii ai blestemului.”

Isus ne-a spus clar că acele sisteme de jertfă civilă ale lumii fac Cuvântul lui Dumnezeu fără efect.

Isus a arătat foarte clar că nu trebuie să fie așa între urmașii Săi.^[2]

Noi oferim o cale de formare și conectare într-o rețea de congregații, pentru ca oamenii să poată face ceea ce făceau Biserica timpurie și adunările libere ale congregațiilor.

Biserica Noului Testament a fost rânduită de Isus, care era Mesia, adică Hristosul, cel mai înalt fiu al lui David și împăratul de drept. Ei trebuiau să slujească comunității creștine timpurii.

La Cincizecime, toți cei care au primit botezul Apostolilor și L-au mărturisit pe Isus ca Hristos au fost excluși^[7] din sistemul de asistență socială administrat de farisei prin templele și sinagogile guvernării lui Irod, deoarece Isus spusese că acel sistem de jertfă, sau Corban, făcea Cuvântul lui Dumnezeu fără efect.

Poporul Iudeii, asemenea poporului Romei, trecuse de la o republică la o guvernare autocratică, care în cele din urmă a asuprit oamenii, așa cum prezisese 1 Samuel 8, din cauza lenei și practicilor lor de poftire — potrivit profeților, Proverbelor și chiar lui Polybius. Glasul poporului Îl respinsese pe Dumnezeu și, prin desfrâu moral, alesese oameni care să exercite autoritate unii asupra altora.

Ei neglijaseră tot mai mult, din lene, responsabilitatea personală în practica poruncită a „Religiei pure” exclusiv prin caritate. Oamenii deveniseră dependenți de ajutoarele și beneficiile guvernamentale oferite pe seama aproapelui lor și erau din nou prinși și încurcați într-un jug al robiei.^[8]

Credincioșii lui Isus

Biserica Primară a fost avertizată că o puternică amăgire îi va înșela pe mulți dintre cei care nu s-au pocăit și nu au făcut voia Tatălui nostru din ceruri. Ei aveau să devină lucrători ai fărădelegii prin practicile lacome ale nicolaiților, făcând din nou Cuvântul lui Dumnezeu fără putere. Primii creștini căutau Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui prin Corbanul lui Hristos.

Credincioșii în Isus, care era Hristosul — un alt fel de Împărat, care învăța un alt fel de guvernare — făceau ceva diferit de Roma și de farisei. Biserica modernă de astăzi nu face ceea ce făcea acea Biserică timpurie și nici nu face lucrurile în felul în care le făcea Biserica timpurie. În multe privințe, Biserica timpurie era mai apropiată de ceea ce trebuia să fie Israelul timpuriu. Corbanul fariseilor făcea Cuvântul lui Dumnezeu fără efect și, prin urmare, nu aducea rodul dorit de Dumnezeu. Același lucru se poate spune și despre creștinismul modern.

Acei oameni care se adunau în modelul Zecilor, așa cum a poruncit Hristos, își exprimau credința prin Botez public și printr-o slujire zilnică ce asigura toate beneficiile de asistență socială prin caritate. Ei erau excluși din acea religie publică sau sistem de asistență^[9] și nu mai aveau acces la vistieria Templului și la beneficiile ei. Acel sistem de bunăstare al lumii, creat mai întâi de hasmonei și apoi de Roma și Irod, făcea Cuvântul lui Dumnezeu fără efect.

Cei credincioși care au fost botezați la Cincizecime au fost răscumpărați dintr-un sistem, asemenea ieșirii din Egipt.

Zeciuiala timpurie

Avraam, Moise, Ioan Botezătorul, Isus și Biserica timpurie au susținut o slujire zilnică pentru cei nevoiași ai comunității creștine, dependentă exclusiv de caritate, și care nu era ca sistemul de Corban al lui Irod și al fariseilor, nici ca pâinea gratuită a Romei. Practica lor a Religiei pure i-a adus într-un conflict creștin cu religia publică și cu practicile lacome ale Lumii. Istoria se repetă.

Toți creștinii timpurii de la Cincizecime au trebuit, dintr-odată, să îngrijească toate nevoile societății lor exclusiv prin caritate, fără asistență guvernamentală forțată și fără pâinea gratuită a fariseilor care controlau templul sau a Romei.

Deoarece slujitorilor, cărora Hristos le încredințase Împărăția lui Dumnezeu, nu le era îngăduit să fie ca celelalte guverne ale lumii, ei nu puteau exercita autoritate unii asupra altora, asemenea conducătorilor acelor guverne, care erau numiți părinții de pe pământ, la care nu mai trebuia să apelăm.

Această practică a adevăratei Religii a lui Dumnezeu i-a adus pe acei urmași ai lui Moise și ai lui Isus — care fuseseră numiți iudei și aveau să fie numiți creștini în Antiohia — în conflict cu oameni precum fariseii, implicați în practicile lacome ale religiei publice prin templele lui Irod, și avea să ducă în cele din urmă la un conflict creștin cu Roma și religia ei publică și templele ei.

Biserica timpurie făcea multe lucruri pe care Biserica modernă nu le face, iar Biserica modernă face multe lucruri pe care Biserica timpurie a refuzat să le facă și pentru care creștinii au fost persecutați de diferite guverne ale lumii. Totuși, creștinii timpurii nu doar că au supraviețuit, ci au și prosperat în timpul declinului și căderii Imperiului Roman.

Zeciuiala și toate celelalte ofrande erau daruri de bunăvoie, deoarece nu exista niciun mijloc de constrângere.

Leviții primeau zeciuiala potrivit slujirii lor. Ce slujire?

Preoții templului asigurau întreaga asistență socială a poporului Israelului timpuriu prin daruri de bunăvoie, chiar înainte ca ei să se abată de la Calea dreptății și ca Irod să-și facă templele din piatră.

De la început, pietrele altarelor trebuiau să fie pietre vii. Pietrele și corturile erau simboluri ale unui sistem care hrănea legăturile sociale ale unei Împărății a lui Dumnezeu și a neprihănirii Sale, prin legea desăvârșită a libertății și a iubirii.^[10]

Biserica timpurie asigura întreaga asistență socială a oamenilor printr-o slujire zilnică de Religie pură, neîntinată de „lumea” acelor conducători care se numeau binefăcători, dar exercitau autoritate unii asupra altora.^[2]

Ni se spune că „creștinul primitiv își demonstra credința prin virtuțile sale; și era pe drept presupus că persuasiunea divină, care lumina sau supunea înțelegerea, trebuia în același timp să purifice inima și să îndrume acțiunile credinciosului.”^[11]

Creștinul modern este adesea văzut făcând zilnic lucruri pentru care creștinii timpurii au fost persecutați și chiar uciși tocmai pentru că au refuzat să le facă. Putem folosi aceleași cuvinte, dar sensurile și utilizarea lor s-au schimbat adesea de-a lungul anilor. Legăturile sunt oferite pentru comoditatea și examinarea ta.

Audio

Cel mai vast câmp de misiune din lume astăzi se află chiar în multitudinea bisericilor moderne, care răspândesc doctrinele oamenilor, deși pretind că Îl cunosc pe Hristos.

Comparație între creștinii moderni și creștinii timpurii

1. Biserica timpurie nu a fost doar o comunitate spirituală orientată spre mântuirea sufletului în sens individual, ci o structură socială funcțională, capabilă să regenereze atât viața morală, cât și reziliența materială a comunităților care trăiau potrivit Căii lui Hristos. În primele secole, creștinii au dezvoltat un sistem voluntar de solidaritate bazat pe caritate, responsabilitate personală și slujire reciprocă, organizat în adunări locale interconectate, care împărțeau resursele „din casă în casă” (Fapte 2:44–47; 4:32–35). Acest model de slujire zilnică — susținut prin daruri libere și nu prin constrângere civilă — a format ceea ce am putea numi o economie morală a Împărăției, în care relațiile sociale erau întemeiate pe iubire, credincioșie și ajutor mutual, nu pe dominație sau dependență instituțională.
   ^*Prin această structură, Biserica a cultivat virtuți sociale concrete: generozitatea, fidelitatea, responsabilitatea pentru aproapele, disciplina personală și cooperarea comunitară. Aceste virtuți nu erau doar idealuri morale, ci practici cotidiene, integrate în viața economică și socială a comunităților creștine. Astfel, doctrina lui Isus — centrată pe iubirea aproapelui, slujirea și sacrificiul de sine — a devenit un principiu organizator al vieții sociale, nu doar un cod etic abstract.
   ^*Această organizare a avut și un efect istoric verificabil: în perioadele de criză, foamete, epidemii sau instabilitate politică din Imperiul Roman târziu, comunitățile creștine au manifestat o capacitate de supraviețuire și coeziune superioară mediului înconjurător. Istorici precum Rodney Stark au arătat că rețelele de caritate și îngrijire ale creștinilor au redus mortalitatea în timpul epidemiilor și au întărit solidaritatea internă, contribuind la creșterea și stabilitatea comunităților creștine în timp ce structurile civile se degradau.^{[Rodney Stark, The Rise of Christianity, Princeton University Press, 1996]} În același sens, Edward Gibbon observa că disciplina morală și organizarea comunitară a creștinilor le-au conferit o rezistență socială remarcabilă în epoca declinului roman.²
   ^*Faptul că structura Bisericii era „concepută divin” indică ideea că modelul eclesial descris în Noul Testament — adunări locale libere, slujire fără dominare, distribuție voluntară a resurselor și interdependență fraternă — nu era doar o convenție culturală, ci o formă de organizare conformă cu principiile Împărăției lui Dumnezeu. Prin aceasta, regenerarea spirituală produsă de Duhul Sfânt se manifesta și în plan social: relațiile economice, familiale și comunitare erau transformate de aceleași virtuți care formau caracterul credinciosului.
   ^*În contrast, pe măsură ce societățile imperiale și post-imperiale au devenit tot mai dependente de structuri coercitive, impozitare și sisteme de redistribuție impersonală, legăturile morale dintre oameni s-au slăbit, iar responsabilitatea personală a fost transferată către instituții. Această tranziție de la caritate voluntară la asistență administrată a contribuit la ceea ce autorii creștini timpurii vedeau drept „degenerarea” virtuților sociale: oamenii nu mai erau legați prin iubire și datorie reciprocă, ci prin obligație legală și dependență economică.
   ^*În acest context, comunitățile care au continuat să trăiască potrivit Căii lui Hristos au putut „să îndure, să supraviețuiască și chiar să prospere,” deoarece structura lor socială nu depindea de stabilitatea sistemelor politice sau economice dominante. Ele aveau o rețea internă de sprijin, o economie a darului și o cultură morală comună, care le permiteau să traverseze perioadele de declin civilizațional cu o coeziune mai mare decât societatea înconjurătoare. Astfel, în timp ce „mamona nedreaptă” — adică sistemele economice bazate pe putere, acumulare și exploatare — devenea instabilă și se prăbușea, economia carității și a solidarității din Biserică rămânea funcțională, deoarece era întemeiată pe relații personale și virtuți cultivate spiritual. ↩︎
2. Să nu „exercite autoritate”
   ^*Matei 20:25 „Dar Isus i-a chemat la El și a zis: Știți că domnitorii neamurilor domnesc peste ele și mai-marii lor își exercită autoritatea asupra lor. Dar între voi să nu fie așa…”
   *Marcu 10:42 „…cei socotiți că stăpânesc peste neamuri domnesc peste ele și mai-marii lor își exercită autoritatea asupra lor. Dar între voi să nu fie așa…”
   *Luca 22:25 „Împărații neamurilor domnesc peste ele, și cei ce exercită autoritate peste ele sunt numiți binefăcători. Dar voi să nu fiți așa…” ↩︎
3. Altare ale jertfei
   ^*Exod 17:15 „Moise a zidit un altar și i-a pus numele Iehova-Nissi – steagul meu.”
   ^*Exod 20:24–26 „Să-Mi faci un altar de pământ și să jertfești pe el arderile de tot și jertfele tale de mulțumire, oile și boii tăi; în orice loc unde Îmi voi aduce aminte de Numele Meu, voi veni la tine și te voi binecuvânta. Dacă Îmi vei face un altar de piatră, să nu-l zidești din pietre cioplite; căci, dacă îți vei ridica unealta asupra lui, l-ai pângări. Și să nu te sui pe trepte la altarul Meu, ca să nu ți se descopere goliciunea.”
   ^*Iuda 1:11–12 „Vai de ei! Căci au mers pe calea lui Cain și s-au aruncat din lăcomie în rătăcirea lui Balaam pentru plată și au pierit în răzvrătirea lui Core. Aceștia sunt pete (nu ‘nepătați,’ ca Religia pură) la mesele voastre de dragoste, când ospătează cu voi, hrănindu-se pe ei înșiși fără frică: nori fără apă, purtați de vânturi; pomi cărora li se usucă rodul, fără roadă, de două ori morți, smulși din rădăcini.”
   ^*Apocalipsa 2:14–17 „Dar am câteva lucruri împotriva ta: că ai acolo pe unii care țin învățătura lui Balaam, care a învățat pe Balac să pună piatră de poticnire înaintea fiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor și să curvească („a se lăsa atras de altul în idolatrie”). Așa ai și pe unii care țin învățătura nicolaților, lucru pe care Eu îl urăsc. Pocăiește-te! Iar de nu, iată, Eu vin curând la tine și voi lupta împotriva lor cu sabia gurii Mele. Cine are urechi să audă ce spune Duhul bisericilor: Celui ce va birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă și-i voi da o piatră albă și pe piatră un nume nou scris, pe care nimeni nu-l cunoaște afară de cel ce-l primește” ↩︎
4. Împărăția Luată
   ^*Matei 2:6 „Și tu, Betleeme, în pământul lui Iuda, nu ești nicidecum cel mai mic printre căpeteniile lui Iuda; căci din tine va ieși un Conducător (2233), care va păstori poporul Meu, Israel.”
   ^*Matei 9:16-17 „Nimeni nu pune un petic de pânză nouă la o haină veche, căci acel petic care o umple ia din haină și ruptura devine mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altfel burdufurile se rup, vinul se varsă și burdufurile se pierd; ci pun vin nou în burdufuri noi și ambele se păstrează.” Isus nu a făcut doar o reformă a împărăției.
   ^*Matei 21:43 „De aceea vă spun vouă: Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și dată unui neam care va aduce roadele ei.” Isus o va lua ca preot și rege.
   ^*Luca 13:9 „Și dacă va face rod, bine; iar dacă nu, după aceea o vei tăia.” Corbanurile lumii erau practici lacome.
   ^*Ioan 19:15…19 „Dar ei strigau: «Ia-L, ia-L, răstignește-L!» Pilat le-a zis: «Să răstignesc pe Împăratul vostru?» Arhiereii au răspuns: «Nu avem împărat decât pe Cezar.»” Împărăția luată prin cuvintele proprii ale gurii lor.
   *Ioan 15:4 „Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi nu puteți, dacă nu rămâneți în Mine.” Poporul trebuie să caute Calea.
   ^*Ioan 15:8 „În aceasta este proslăvit Tatăl Meu: ca să aduceți multă roadă și să fiți ucenicii Mei.”
   ^*Luca 12:32 „Nu te teme, turmă mică, căci Tatălui vostru I-a plăcut să vă dea Împărăția.”
   ^*Luca 22:29 „Și Eu vă rânduiesc vouă Împărăția, precum Mi-a rânduit-o Mie Tatăl Meu;”
   ^*Marcu 15:26 „Și deasupra Lui era scrisă acuzația: ÎMPĂRATUL IUDEILOR.”
   ^*Fapte 17:7 „Pe care Iason i-a primit; și toți aceștia fac împotriva poruncilor lui Cezar, zicând că este un alt împărat, unul Isus.”
   ^*1 Petru 2:9 „Dar voi sunteți neam ales, preoție împărătească, neam sfânt, popor de căpetenie, ca să vestiți virtuțile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.”
   Vezi Taking and Giving the Kingdom. ↩︎
5. Lăcomia este idolatrie
   ^*Coloseni 3:5-6 „De aceea, omorâți mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăția, patimile dezordonate, pofta rea și lăcomia, care este idolatrie; pentru aceste lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării.”
   ^*Efeseni 5:5 „Căci știți bine aceasta: nici un curvă, nici un om necurat, nici un lacom (care este un închinător la idoli) nu va moșteni Împărăția lui Hristos și a lui Dumnezeu.”
   ^*1 Corinteni 5:10-11 „Totuși nu mă refeream cu totul la curvarii acestei lumi, nici la cei lacomi, nici la cei care jefuiesc, nici la închinătorii la idoli; căci atunci ar trebui să ieșiți din lume. Dar acum v-am scris să nu aveți legături cu cineva care, numindu-se frate, este curvă, sau lacom, sau închinător la idoli, sau defăimător, sau bețiv, sau jefuitor; cu un astfel de om nici să nu mâncați.”
   
   Căci este scris că mesele cu delicii oferite de conducătorii lumii sunt o cursă, deoarece fac ca mulțimile să se muște unele pe altele prin sistemele guvernamentale de caritate legală, care sunt practici lacome – o formă de curvie sau adulter în care poporul este devorat ca marfă, blesteamă copiii și „se încurcă din nou în jugul robiei” cu ajutorul religiei false a curvei care călărește fiara. ↩︎
6. Masa ca o cursă
   ^*Psalm 69:22-23 „Să le devină masa lor o cursă înaintea lor și ceea ce ar fi trebuit să fie pentru binele lor, să devină o capcană.
   Să li se întunece ochii, ca să nu vadă, și să le tremure neîncetat coapsele.”
   ^*Romani 11:9 „Și David zice: Să le devină masa lor o cursă, o capcană, o piatră de poticnire și o răsplată pentru ei.”
   ^*Proverbe 23:1-3 „Când te așezi să mănânci cu un stăpânitor, ia seama cu grijă la ce este înaintea ta; și pune cuțitul la gâtul tău, dacă ești om cu poftă mare. Să nu poftești deliciile lui, căci sunt mâncare înșelătoare.”
   ^*Proverbe 12:11-12 „Cel ce-și lucrează pământul se satură de pâine, dar cel ce umblă după oameni deșerți este lipsit de pricepere.
   Cel rău poftește plasa celor răi, dar rădăcina celor drepți rodește.”
   ^*Exod 23:32-33 „Să nu faci legământ cu ei, nici cu dumnezeii lor.
   Să nu locuiască în țara ta, ca să nu te facă să păcătuiești împotriva Mea; căci dacă le vei sluji dumnezeilor lor, aceasta va fi o cursă pentru tine.”
   ^*Exod 34:12 „Ia seama la tine însuți, ca să nu faci legământ cu locuitorii țării în care intri, ca nu cumva să devină o cursă în mijlocul tău.”
   ^*Deuteronom 7:16 „Și vei nimici toate popoarele pe care ți le va da Domnul, Dumnezeul tău; ochiul tău să nu aibă milă de ele și să nu slujești dumnezeilor lor, căci aceasta va fi o cursă pentru tine.”
   ^*Judecători 2:2 „Și voi să nu faceți legământ cu locuitorii acestei țări; altarele lor să le dărâmați. Dar voi n-ați ascultat de glasul Meu; pentru ce ați făcut aceasta?”
   ^*Proverbe 1:10 „Fiul meu, dacă păcătoșii te ademenesc, nu consimți.”
   ^*Proverbe 6:2 „Te prinzi în capcană prin cuvintele gurii tale, ești prins prin cuvintele gurii tale.” Nu jura.
   ^*Luca 21:34-35 „Luați seama la voi înșivă, ca nu cumva inimile voastre să se îngreuieze cu mâncare multă, cu beție și cu grijile vieții acesteia, și ziua aceea să vină fără de veste asupra voastră. Căci va veni ca o cursă peste toți locuitorii de pe fața întregului pământ.”
   ^*Iacov 4:1 „De unde vin războaiele și certurile între voi? Nu vin oare tocmai de aici, din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre?”
   ^*1 Timotei 6:9-10 „Cei ce vor să se îmbogățească cad în ispită, în cursă și în multe pofte nebunești și vătămătoare, care cufundă pe oameni în pieire și în pierzare. Căci iubirea de arginți este rădăcina tuturor relelor; și unii, râvnind după ea, s-au rătăcit de la credință și s-au străpuns cu multe dureri.”
   
   „N-ați știut? N-ați auzit? Nu vi s-a vestit de la început? Nu v-ați priceput de la întemeierea pământului?” Isaia 40:21 se referă la mesajul lui Ioan Botezătorul, care a fost „glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiți calea Domnului, neteziți în pustie un drum drept pentru Dumnezeul nostru” Isaia 40:3 (Pentru a evita „cursa” carității legale a statului bunăstării, care face cuvântul lui Dumnezeu fără efect, aducând omenirea și copiii lor înapoi în robie ca resurse umane). ↩︎
7. Ioan 9:22 „Aceste cuvinte le-au spus părinții lui, pentru că se temeau de iudei; căci iudeii se înțeleseseră deja ca, dacă cineva Îl va mărturisi pe El că este Hristos, să fie dat afară din sinagogă.” ↩︎
8. Galateni 5:1 „Stați tari deci în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi și nu vă lăsați iarăși prinși în jugul robiei.”
   ^*2 Petru 2:20 „Căci dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii prin cunoașterea Domnului și Mântuitorului Isus Hristos, se încurcă iarăși în ele și sunt biruiți, sfârșitul lor este mai rău decât începutul.” ↩︎
9. Ioan 9:22 „Aceste cuvinte le-au spus părinții lui, pentru că se temeau de iudei; căci iudeii se înțeleseseră deja ca, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, acela să fie dat afară din sinagogă.” ↩︎
10. Afirmația face trimitere la o temă biblică profundă, prezentă atât în Vechiul, cât și în Noul Testament: faptul că adevăratul „templu” și adevăratul „altar” al lui Dumnezeu nu sunt structuri de piatră moartă, ci comunitatea oamenilor transformați de Duhul și uniți prin legături de credincioșie și iubire. În poruncile privind altarele, Dumnezeu interzicea folosirea pietrei cioplite (Exod 20:25), sugerând că altarul nu trebuia să fie produsul artei sau al puterii omenești, ci o realitate simplă, vie și neartificială, corespunzătoare unei relații directe între Dumnezeu și popor. Această imagine pregătește tipologic înțelegerea neotestamentară în care credincioșii sunt numiți „pietre vii” zidite într-o casă duhovnicească (1 Petru 2:5), iar comunitatea lor devine templul viu al lui Dumnezeu (Efeseni 2:19–22).
    ^*În această perspectivă, „pietrele” și „corturile” nu sunt doar elemente rituale sau arhitecturale, ci simboluri ale unei ordini sociale sacre. Cortul întâlnirii din pustie era mobil, construit din contribuții voluntare ale poporului și centrat pe prezența lui Dumnezeu în mijlocul comunității, nu pe monumentalitate sau putere politică. El reprezenta o societate în care Dumnezeu era Regele direct, iar poporul trăia în interdependență și responsabilitate reciprocă, fiecare familie fiind ca o „pânză” a aceluiași cort comunitar. Astfel, structura cortului reflecta o comunitate organică, distribuită și solidară, în contrast cu templele imperiale fixe și ierarhice ale civilizațiilor păgâne.
    ^*Când Noul Testament preia aceste imagini, ele sunt aplicate direct Bisericii: comunitatea credincioșilor devine altarul, templul și casa lui Dumnezeu, iar relațiile dintre membri devin „jertfe duhovnicești” (Evrei 13:16). În acest sens, altarul nu mai este locul sacrificiului animal, ci locul unde viața, munca și resursele sunt oferite în iubire pentru susținerea comunității. Sistemul social al Împărăției — slujirea zilnică, caritatea liberă și împărțirea pâinii — este astfel prezentat ca împlinirea tipologică a altarului și cortului. „Pietrele vii” sunt oamenii care, prin credință și iubire, susțin și formează structura vie a comunității.
    ^*Prin urmare, expresia că pietrele și corturile erau „simboluri ale unui sistem” indică faptul că revelația biblică nu descrie doar ritualuri religioase, ci modelează o ordine socială: o societate întemeiată pe libertate, dar și pe responsabilitate mutuală, în care relațiile sunt guvernate de „legea desăvârșită a libertății” (Iacov 1:25) și de porunca iubirii reciproce. În această ordine, fiecare persoană este simultan membru și susținător al întregului, iar comunitatea devine un organism viu, nu o instituție coercitivă.
    ^*Astfel, încă de la început, simbolismul altarului și al cortului anticipa Împărăția lui Dumnezeu ca o rețea de comunități vii, unite nu prin forță sau constrângere, ci prin credință, dar liber și slujire reciprocă. „Pietrele vii” nu sunt doar metafore spirituale, ci descrierea unei realități eclesiale și sociale: oamenii înșiși devin structura vizibilă a Împărăției, iar legăturile dintre ei — hrănite de iubire și libertate — sunt adevărata arhitectură a templului lui Dumnezeu. ↩︎
11. Edward Gibbon, The History of the Decline and Fall of the Roman Empire, (vol. 1, p. 410–411) ↩︎