Toate [lucrurile] comune
Isus a predicat că trebuie să căutăm Împărăția lui Dumnezeu, pe care El a promis că o va lua de la farisei și o va da celor care vor aduce roade. El i-a chemat pe unii să devină ucenicii Lui, pregătindu-i să fie slujitori ai acelei Împărății, cerându-le să își vândă proprietățile,[ ] iar în cele din urmă a dat acelei turme mici împărăția, așa cum textul afirmă clar.
• Fapte 2:42–47: „Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în părtășie, în frângerea pâinii și în rugăciuni. Și frică a venit peste fiecare suflet; și multe minuni și semne se făceau prin apostoli. Toți cei ce credeau erau împreună și aveau toate lucrurile comune;[ ] își vindeau averile și bunurile și le împărțeau între toți, după cum avea fiecare nevoie. Și, în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu, frângeau pâinea din casă în casă, luau hrana cu bucurie și curăție de inimă, lăudând pe Dumnezeu și fiind plăcuți întregului popor. Și Domnul adăuga zilnic la Biserică pe cei ce erau mântuiți.”
Există multă confuzie creată de expresia din Fapte despre credincioșii care „aveau toate lucrurile în comun.”[ ]
Fapte 2:44 „Toți cei ce credeau erau împreună și aveau toate lucrurile comune.”[ ]
Citește mai mult →Cuvântul tradus prin „toate lucrurile” este ἅπαντα – hapanta,[ ] care în realitate înseamnă „tot / toate,” în timp ce primul cuvânt „toți” pe care îl vedem în propoziție este πάντες – pantes, derivat din pas,[ ] care înseamnă colectiv „fiecare,” ca indivizi luați împreună.
Fapte 2:45 „Și își vindeau averile și bunurile și le împărțeau între toți, după cum avea fiecare nevoie.” Știm că apostolii aveau grijă de cei nevoiași, primind darurile de bunăvoie sau jertfele poporului, iar în versetul imediat următor îi vedem împărțind în mod corect pâinea din casă în casă. Cu toate acestea, unii vor să creadă că primii creștini erau socialiști și că Isus ar fi predicat o formă de socialism, scoțând Faptele 2:44 din contextul tuturor celorlalte învățături ale Sale și al întregii Scripturi.
Cuvântul „aveau” este cuvântul care înseamnă a avea, adică a deține, a poseda.
Așadar, unde mai vedem expresia „toate lucrurile comune?”
• Fapte 4:32 „Iar mulțimea celor ce crezuseră era o singură inimă și un singur suflet; nici unul nu spunea că ceva din bunurile lui este al lui, ci aveau[ ] toate lucrurile comune.”
Aici se vorbește despre Iose, un levit, care a devenit unul dintre ei, în timp ce Anania, eșuând testul credinței, a căzut pradă unei morți misterioase.
Toate acestea au de-a face cu apostolii „chemați afară,” rânduiți de Isus, și nu cu poporul în general.[ ]
Nu tuturor li se cerea să renunțe la tot ce aveau și să dea săracilor pentru a-L urma pe Isus. Aceasta era o cerință pentru cei care doreau să fie ucenici sau slujitori-în-formare.[ ] Aceasta nu are nicio legătură cu ideea că Isus ar fi fost socialist. De fapt, Isus era exact opusul, condamnând chiar sistemul socialist al fariseilor, numit Corban.
Biserica primară și comunitatea creștină erau o societate a împărtășirii, dependentă de alegerea individuală, în cadrul a ceea ce Pavel numește legea desăvârșită a libertății. Aceste alegeri includeau adunările libere „ale poporului,” care trăiau prin credință, speranță și milostenie, oferind asistență socială susținută printr-o jertfă zilnică „pentru popor și de către popor.” Aceste practici caritabile, realizate prin slujitorii Bisericii — care erau slujitori publici — asigurau o slujire zilnică ce lega poporul prin iubire în locul constrângerii, prin speranță în locul îndreptățirilor și prin credință în locul supunerii obligatorii.
Deși dragostea, care se manifestă prin caritate, este poruncită de Dumnezeu și de Isus Hristos, aplicarea ei se face prin Duhul și nu prin oameni asemenea lui Cain, Nimrod sau Cezar, conducătorii lumii acesteia.
Cei care interpretează greșit expresia „toate lucrurile comune” nu înțeleg corect separarea dintre Biserică și stat. În mod original, puterea statului era puterea poporului, deținută individual de fiecare om într-o stare naturală. Slujitorii Bisericii — formați inițial din ucenici, apoi numiți apostoli, ambasadori și slujitori — erau separați de populația generală.[ ]
Ei nu erau mai buni și nici conducători, ci, asemenea lui Hristos, erau oameni care au ieșit afară pentru că au fost chemați să slujească drept păstori ai turmei lui Dumnezeu, ai poporului Lui, ai națiunii Lui.
Asemenea leviților din vechime, Moise și Isus au creat un sistem de autoguvernare în care slujitorii erau separați și titulari. Ei nu puteau exercita autoritate unii peste alții, asemenea „binefăcătorilor” lumii; dimpotrivă, trebuiau să fie în lume, dar nu din lume și nici să depindă de beneficiile ei ca membri.
Deși ei dețineau toate lucrurile comune, nu exercitau autoritate unii peste alții. Poporul nu aparținea corpului leviților, ci aparținea individual lui Dumnezeu,[ ] acesta fiind planul și intenția lui Dumnezeu. Slujitorii Bisericii din pustie și ai Bisericii timpurii aparțineau lui Dumnezeu ca robi ai Lui, și de aceea aveau toate lucrurile comune,[ ] însă poporul trebuia să fie întors la posesiunile și familiile lor.[ ]
La fel ca Biserica din pustie, Biserica timpurie — ca grup de slujitori rânduiți, chemați afară din lumea Romei pentru a sluji Împărăției lui Dumnezeu aflată „aproape” — era alcătuită din bărbați și femei care aparțineau lui Dumnezeu, asemenea leviților dinaintea lor. A spune că ei nu erau din „lume” înseamnă a spune că erau desemnați să hrănească oile Lui, întocmai cum leviții slujeau corturilor adunărilor unui popor liber, oferind o slujire zilnică prin Corbanul drept al lui Hristos. Jertfa poporului, adusă ca daruri de bunăvoie — pe care Noul Testament le numește milostenie — era cheia Împărăției. Ei, Biserica și slujitorii ei rânduiți, dețineau lucrurile ca moștenitori împreună într-o societate cu o misiune a carității, asemenea pietrelor necioplite, dar vii, din care pot fi ridicate altarele vii ale lui Dumnezeu — altare menite să îi elibereze pe toți cei ce se pocăiesc și caută Calea Lui.
Oile lui Hristos aud glasul Lui[ ] și trăiesc prin caritate, nu prin constrângere. Păstorii rânduiți ai Împărăției lui Dumnezeu de față oferă o rețea de caritate în slujire și o slujire zilnică a dreptății, potrivit Căii lui Hristos, ca un singur trup aflat în lume, dar nu din lume.
A înțelege „biserica” în general și Biserica în sensul ei specific îi va ajuta pe oameni să înțeleagă de ce acei oameni bogați și ucenicii care doreau să devină slujitori rânduiți ai acestei forme unice de guvernare liberă — ca „cei chemați afară” ai lui Hristos — trebuiau să renunțe la „toate proprietățile lor” și să țină toate lucrurile comune.[ ]
Ioan Botezătorul era împotriva folosirii forței pentru a crea societatea altruistă a creștinismului. Hristos a interzis folosirea forței pentru toți creștinii în oferirea beneficiilor societății și a avertizat împotriva lăcomiei, prin Cele Zece Porunci, în învățăturile Sale despre Viața Veșnică și despre Corbanul socialismului fariseilor.
Comunismul primitiv
Unii vor sugera că „comunismul primitiv este o modalitate de a descrie economiile bazate pe daruri ale vânătorilor-culegători de-a lungul istoriei, unde resursele și proprietatea vânată sau culeasă sunt împărțite tuturor membrilor unui grup, în funcție de nevoile fiecărui individ.”
Dar, deși societățile primitive puteau fi egalitare, ele nu erau societăți comuniste, deoarece:
Comunismul este o teorie politică derivată din Karl Marx, care promovează lupta de clasă și conduce la o societate în care toată proprietatea este deținută public, iar fiecare persoană muncește și este plătită în funcție de abilitățile și nevoile sale, într-un sistem economic în care distribuția proprietății și a resurselor este controlată în principal de guvern.
În afirmația de mai sus ar trebui să fie evidente mai multe erori, dacă mintea cititorului nu este deja afectată de gelozie, invidie, amărăciune sau ignoranță.
Același lucru este valabil și pentru orice formă de socialism primitiv, care nu a existat așa cum și-ar dori mulți să și-l imagineze în iluziile lor despre trecut sau prezent. Socialismul și comunismul sunt ambele sisteme politice în care cineva exercită autoritate asupra altcuiva. Niciunul nu are legătură cu împărtășirea, deoarece împărtășirea este rezultatul unei alegeri individuale.
Când proprietatea este deținută public, și nu „privat,” alegerile vor fi în mâinile conducătorilor colectivului. Puterea deciziei va fi centralizată, iar individul, având tot mai puține opțiuni, va deveni o persoană-funcție, un simplu membru.
„Libertatea este dreptul de a alege, dreptul de a-ți crea singur alternativele de alegere. Fără posibilitatea de a alege și fără exercițiul alegerii, omul nu este om, ci un membru, un instrument, un lucru.”[ ]
Acord sau cucerire
Ideile marxiste includ concepția că acest comunism primitiv a constat în „vechea proprietate comunală și de stat, care se naște în special din unirea mai multor triburi într-un oraș prin acord sau prin cucerire.”
Karl Marx a dorit să construiască un oraș care să fie un cazan, iar tu carnea din el. Asemenea lui Cain, Nimrod, Faraon și Cezar, Karl Marx a dorit să clădească orașe ale sângelui,[ ] unde orașul este cazanul, iar noi suntem carnea – așa cum vorbesc profeții.[ ] Este o temă repetată de-a lungul istoriei omenirii: de la robia Egiptului la vițelul de aur. De la Babilonul lui Nimrod la pâinea gratuită a lui Cezar din cultul imperial roman și până la Corbanul lui Irod și al fariseilor – omul s-a legat singur în sisteme care duc la tiranie prin lăcomie și desfrâu.
Vanitate umflată
„Căci, când vorbesc cuvinte trufașe deșarte, ei ademenesc prin poftele trupului, prin multa desfrânare, pe cei ce de-abia scăpaseră de cei ce trăiesc în rătăcire. În timp ce le promit libertatea, ei înșiși sunt robi ai stricăciunii; fiindcă de cine este cineva biruit, de acela este robit. Căci dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii prin cunoașterea Domnului și Mântuitorului Isus Hristos, se încurcă din nou în ele și sunt biruiți, sfârșitul lor este mai rău decât începutul. Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptății, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă care le fusese dată. Dar s-a întâmplat cu ei potrivit adevăratului proverb: Câinele s-a întors iarăși la vărsătura lui, și scroafa spălată s-a întors să se tăvălească în noroi.” 2 Petru 2:18–22
Societățile originale
Societățile originale ale omenirii erau centrate în familie sau în familia extinsă numită clan, care se putea uni în triburi prin împărtășirea reciprocă a pericolelor și a resurselor. Cei care alegeau în mod voluntar să împartă ceea ce produceau sau adunau printr-o alegere liberă individuală creau legături care țineau societatea unită, bazată pe noblețea inimii, încrederea reciprocă și respectul moral.
Împărțirea forțată impusă de orice putere politică sau ierarhie autoritară care exercită autoritate va da naștere tiraniei, dacă nu chiar abuzurilor, precum vedem în adevărata poveste a „Cain-ilor” sau „Nimrozilor” lumii.
Putea exista o ierarhie într-o societate liberă, dar aceasta era adesea bazată pe onoare și respect, pe virtuți precum curajul, sacrificiul altruist și capacitatea dovedită. Când societatea corporativă forma o unitate politică și un sistem juridic, acesta era deseori construit pe Legea Naturală și Legea Tatălui.
Au existat și alte sisteme care au luat naștere din acele triburi timpurii și din funcțiile preoților sau ale patronilor, precum sistemele de „Pungă Unică.” În astfel de sisteme, conducătorii sau clasa conducătoare se puteau numi „binefăcători,” dar ei împărțeau poporului doar ceea ce luau de la alții prin sisteme de „caritate legală.”
Roman Montero a scris o carte, „All Things in Common,” sugerând că primii creștini ar fi fost comuniști, bazându-se pe interpretarea lui personală la expresia „toate lucrurile comune.” Roman redefinește comunismul ca fiind „de la fiecare după capacitatea lui, fiecăruia după nevoia lui.” Desigur, aceasta nu este definiția comunismului, pentru că trebuie să răspunzi la întrebarea: cine face distribuirea?
Cine are autoritatea să ia de la unul și să dea altuia — adică exact funcția carității? 2 Tesaloniceni 3:10 spune clar că „dacă cineva nu vrea să muncească, nici să nu mănânce.”
Comunismul nu este un sistem de caritate, ci un sistem de „pungă unică,” care aleargă spre rău și împotriva căruia suntem avertizați.
Ideea „comunismului primitiv” a apărut din învățăturile lui Karl Marx și Friedrich Engels. Ei au susținut că societățile de vânători-culegători se bazau tradițional pe relații egalitare și pe proprietate comună. Au folosit această logică defectuoasă pentru a promova conducerea lacomă a colectivismului prin intermediul statului, ceea ce a devenit una dintre marile catastrofe ale timpului nostru.
Ideile lor despre comunism au dus în cele din urmă la unele dintre cele mai sângeroase guverne ale ultimului mileniu, care au jefuit și au distrus unii dintre cei mai productivi membri ai societății.
A sugera că „comunismul primitiv” este cursul natural al societății este o absurditate completă.
Definirea libertății
Comunismul urăște libertatea.
„Cine poate defini libertatea?”
Libertatea este mult mai mult decât independența unei națiuni. Nu este un catalog de „drepturi” politice.
Libertatea este ceva al spiritului – a fi liber să te închini, să gândești, să ai opinii și să vorbești fără teamă – liber să confrunți nedreptatea și opresiunea cu încrederea că există dreptate.
Libertatea presupune că mintea și spiritul omului pot fi libere doar dacă individul este liber să-și aleagă chemarea, să-și dezvolte talentele, să-și câștige și să-și păstreze o casă sacră, ferită de intruziune, să-și crească copiii în siguranță bine rânduită. Libertatea consideră că omul trebuie să fie liber să câștige, să cheltuiască, să economisească, să acumuleze cinstit proprietate care să-i ofere protecție la bătrânețe și celor dragi…
Libertatea susține, atât ca principiu cât și ca experiență a lumii, că aceste libertăți intelectuale și spirituale nu pot prospera decât acolo unde există și libertăți economice. Ea insistă în egală măsură asupra protecțiilor pentru toate aceste libertăți, altfel nu există libertate.” The Challenge to Liberty, Herbert Hoover, p. 2
Inuiții „primitivi”
În rândul inuiților primitivi, împărțeai de obicei orice focă prindeai, în speranța că, dacă a doua zi tu nu vei prinde niciuna, alții îți vor împărți ceea ce au prins ei. Tu îți dețineai cuțitul, sulița, arcul, încălțămintea mukluks și parka – acestea putând constitui întreaga ta avere. Iar dacă erai un vânător foarte bun, oamenii aveau grijă să primești partea cea mai mare din hrană și chiar îți dăruiau mănuși mai călduroase, pentru că erai mai important pentru comunitate decât alții.
Această idee de „comunism primitiv,” susținută de Marx și Engels, este ficțiune.
O societate a împărtășirii și comunismul nu sunt același lucru.
Ar fi fost mai corect ca acele societăți timpurii de împărțire să fie numite „capitalism primitiv.”
Vânătorul sau culegătorul acumulează hrană sau resurse pentru că el deține mijloacele sale personale de producție — munca lui. Ceea ce adună îi aparține. Poate consuma, folosi, depozita sau poate aduce înapoi în tabără sau în trib, unde poate alege să împartă cu alți vânători-culegători, câștigând astfel aprecierea și favoarea lor, întărind comunitatea.
Acest „capitalism primitiv” era practicat de întregi națiuni, care aveau un sistem de redistribuire voluntară a bogăției prin ceea ce se numea altare.
O societate egalitară este una în care toți oamenii merită drepturi și oportunități egale — nu un „drept” la ceea ce alții produc, vânează sau adună. O societate a împărtășirii, dependentă de dragostea caritabilă unii față de alții, a fost tradiția Bisericii primare și a lui Moise, dar Ioan Botezătorul și Isus au fost expliciți că această împărțire nu trebuie forțată prin exercitarea autorității unii asupra altora.
Da, Iustin Martirul și Tertulian au vorbit despre împărțirea pâinii, iar apostolii „împărțeau cu dreptate pâinea din casă în casă,” dar aceasta se făcea în cadrul unui sistem al carității și al libertății de alegere. Nu existau „binefăcători” care să exercite autoritate unii asupra altora în comunitatea creștină.
Isus nu a fost socialist, iar Biserica primară nu a practicat comunismul. Comunismul nu este un sistem de caritate, ci un sistem de punga comună („one purse”), despre care Biblia spune că aleargă spre rău și împotriva căruia suntem avertizați.
Montero și alții care interpretează greșit expresia „toate lucrurile comune” nu înțeleg corect separarea dintre Biserică și stat sau popor. Asemenea leviților din vechime, Moise și Isus au creat un sistem de autoguvernare în care slujitorii erau separați și titulari față de populația generală. Ei nu puteau exercita autoritate unii peste alții, asemenea „binefăcătorilor” lumii. Deși dețineau toate lucrurile în comun, ei nu exercitau autoritate unii peste alții. Poporul nu aparținea corpului leviților, ci aparținea individual lui Dumnezeu însuși[ ] — aceasta fiind intenția lui Dumnezeu. Slujitorii Bisericii din pustie și ai Bisericii primare aveau toate lucrurile comune,[ ] dar poporul era întors la posesiunile și familiile lui.[ ]
La fel ca în Biserica din pustie, Biserica timpurie — ca grup de slujitori rânduiți, chemați afară pentru a sluji Împărăția lui Dumnezeu prezentă — era alcătuită din bărbați și femei care aparțineau lui Dumnezeu, nu erau „din lume” și erau trimiși să hrănească oile Lui, așa cum leviții slujeau corturilor adunărilor, oferind o slujire zilnică prin Corbanul (jertfa) poporului adusă ca daruri de bunăvoie, pe care Noul Testament o numește caritate. Ei, Biserica și slujitorii ei rânduiți, aveau lucrurile ca moștenitori împreună ai unei societăți cu o misiune a carității — asemenea pietrelor necioplite, dar vii, din care pot fi zidite altarele vii ale lui Dumnezeu.
Oile lui Hristos aud glasul Lui și trăiesc prin caritate, nu prin forță; păstorii rânduiți ai lui Hristos oferă o rețea de caritate și o slujire zilnică a neprihănirii, potrivit Căii lui Hristos.
De fapt, nu poți fi comunist sau chiar socialist și creștin în același timp, dacă definim creștinul drept cineva care crede pe Isus și vrea să facă ceea ce a spus El. Socialismul se bazează pe oameni care se numesc pe ei înșiși „binefăcători,” dar care exercită autoritate unii peste alții.
Montero vede Biserica și comunitatea creștină ca un sistem de caritate auto-susținut, în care oamenii se îngrijeau unii de alții. Dar cei care cred că creștinii erau comuniști sau chiar socialiști sunt induși în eroare în concluzia lor finală, pentru că nu înțeleg natura relației dintre Biserica rânduită și poporul pe care ea trebuia să îl slujească, nici cum funcționează — și cum nu funcționează — Împărăția lui Dumnezeu.[ ]
Isus nu a fost socialist. Noi trebuia să avem grijă unii de alții, dar doar prin daruri de bunăvoie, motivate de o inimă iubitoare, nu de una lacomă.
Altruismul comunist
• „Opinia filozofică este puternic înclinată împotriva ideii că membrii unei comunități mari pot avea grijă unii de alții, cu excepția cazurilor de urgență extremă, precum războiul sau un dezastru natural… Oamenii se nasc pur și simplu cu o capacitate limitată de a-și purta de grijă… Marx nu este de acord. El crede că o societate neînstrăinată este posibilă. Este o societate în care membrii comunității se interesează de interesele concetățenilor lor într-un mod neinstrumental.” The Possibility of Communist Altruism, J. L. Jenkins, History of Philosophy Quarterly, Vol. 12, Nr. 1 (Ian. 1995), pp. 95–109
Dar dacă „membrii comunității iau un interes lacom față de interesele concetățenilor lor?”
Nu sistemul salvează societatea, ci moralitatea. Moralitatea este o alegere individuală. Nu poți impune moralitatea sau altruismul fără să devii un Cain, Nimrod sau Cezar al lumii. Poți căuta însă să-ți protejezi aproapele de a deveni victimă a alegerilor abuzive ale altora căutând Împărăția lui Dumnezeu, adică dreptul de a fi condus de Dumnezeu în inimă și minte, și căutând neprihănirea lui Dumnezeu, al cărui Fiu a venit să slujească.
Israelul timpuriu a fost o comunitate mare care funcționa în întregime prin daruri de bunăvoie.
Nu avea rege sau conducător, nici taxe pe proprietate, pe vânzări sau pe venit. Avea o zeciuială, dar tu alegeai cui să o dai, iar pentru neplata ei nu exista nicio pedeapsă aplicabilă. Avea o armată alcătuită numai din voluntari și era practic invincibil. Nu asuprea străinul din mijlocul ei și avea relații bune cu mulți dintre vecinii săi datorită jertfei „Văcuței Roșii.”
Creștinii moderni și majoritatea evreilor înțeleg prea puțin cum funcționa acest sistem de guvernare. Chiar și Israelul a uitat secretul succesului său și a cerut un rege — o alegere care a reprezentat o respingere a lui Dumnezeu. Dumnezeu le-a permis să aleagă pe cineva care să domnească peste ei, dar i-a poruncit să scrie cinci lucruri pe care acel rege trebuia să le citească zilnic ca amintire a limitelor sale.
Orice constituție care încearcă să stabilească un guvern fără aceste limitări asupra celor învestiți cu putere nu este o constituție biblică.
Dar cine mai știe astăzi acele restricții și motivul pentru care trebuiau scrise? Karl Marx cu siguranță nu. Marx crede că o societate comunistă poate opera după principiul: „De la fiecare după capacitatea lui, fiecăruia după nevoia lui.”
Cuvântul decisiv aici este „de la.”
Cine decide acel „de la?”
Cine ar trebui să decidă legitimitatea unei „nevoi?”
În capitalismul de bază, cel care muncește și trudește pentru a produce decide soarta și distribuirea produsului muncii, transpirației și sângelui său. Dar în comunism, altcineva — care nu a muncit și nu a trudit — va decide pentru cei care o fac. Desigur, și capitalismul poate genera abuzuri, pentru că el lasă alegerea în mâinile individului.
Dar comuniștii, socialiștii și alți progresiști doresc să ia această alegere din mâna individului și să o dea colectivului sau reprezentanților acestuia. Poate exista foarte puțin sau deloc „altruism comunist,” pentru că sistemul însuși este întemeiat pe luarea alegerii din mâinile individului, ceea ce este opusul capitalismului fundamental.
Egoismul personal permite societății să-și neglijeze aproapele. De aceea atât Isus, cât și Moise au spus: „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți,” și tot de aceea Isus i-a condamnat pe farisei pentru sistemul lor de Corban și pentru eșecul lor în a împlini „lucrurile mai grele ale Legii.”
• „Libertatea este dreptul de a alege, dreptul de a-ți crea singur alternativele de alegere. Fără posibilitatea alegerii și fără exercitarea alegerii, omul nu este un om, ci un membru, un instrument, un lucru.” Archibald MacLeish, poet, scriitor și bibliotecar al Congresului SUA (1892–1982)