Zecile

Cea mai predominantă formă de guvernare de-a lungul istoriei și în întreaga lume a fost organizată în rânduri de zeci, sute și mii. ¹

Grupațiile de zeci au fost folosite pentru a organiza multe societăți. Nimrod a organizat sisteme de sus în jos, în grupe de zece. Societățile libere s-au organizat și ele voluntar, uneori numite Tithingmen (oameni ai zecimii / conducători de zecime), Hundredsmen (conducători de sute) și Eoldermen (sau Ealdormen), care a evoluat în modernul Alderman (consilier municipal).

În lexiconul latin Numen (Charlton T. Lewis) și în A Latin Dictionary (Lewis & Short), vedem:

decānus, decāni, m. (de la decem – „zece”).

1. „Un șef al zece, unul pus peste zece persoane (latină târzie). Peste soldați, Veg. Mil. 2, 8.”
2. Peste călugări, un decan, Hier. Ep. 22, nr. 35.
3. Șeful purtătorilor de cadavre, Cod. Just. 1, 2, 4; 9.
4. Ca judecător, Vulg. Exod. 18, 21; Deut. 1, 15.
5. Un fel de ofițer la curtea imperială, Cod. 12, 27, 1.

De-a lungul timpului, uzul comun a creat o varietate de termeni asociați: o zecime (tithing) putea fi numită decennary (uneori cu sensul de „zece ani”); șeful unei zecimi putea fi numit headborough (mai ales în Kent, Surrey și Sussex), dar mai frecvent decener. Un decener era istoric „un soldat care comanda zece oameni” sau, mai comun, tithingman. Un lider al zece oameni era numit și decurion. În latina medievală, decennarius (din decena/decenna) desemna un tithingman; sufixele latine variază după funcție (-us, -em, -it, -arius etc.).

În spaniolă, decena înseamnă un set de zece, iar pluralul este decenas. Termenul englez dean (și forma dene) provine din engleza mijlocie / franceza veche (deien), din latina târzie decanus — „șef al unui grup de zece”, de la decem („zece”).

Numele propriu Dean este asociat uneori cu grecescul „dekanos” („δεκανός”), „responsabil peste zece,” analog cu latina decanus folosită în terminologia militară romană. În latina clasică „c” se pronunță de regulă „k,” iar în latina bisericească „c” înainte de e/i/y/ae/oe tinde spre „ci/ce;” în scrierile medievale apar și variații (inclusiv la „cc”).

Deși decanus nu trebuie folosit interschimbabil cu grecescul diákonos (διάκονος, „diacon”), asocierea terminologică devine inteligibilă în contextul în care Hristos a poruncit ucenicilor Săi să organizeze poporul în zeci, sute și mii.

Zecile nu au început cu sistemul de curți și curți de apel al lui Ietro. Ele au început cu un sistem de bunăstare socială prin caritate plină de râvnă, mai degrabă decât prin caritatea legală a lui Cain din primul stat-cetate, sau Babilonul și Nimrod, Sumerul și Zeița sa Turtledove a bunăstării sociale prin puterea Statului, sau Sodoma ² Geneza 14:2 [Aceștia] au făcut război cu Bera, regele Sodomei… 10 au fugit la munte… 21 Și regele Sodomei a zis lui Avram: Dă-mi persoanele (הַנֶּ֔פֶשׁ hannep̄eš, tradus suflete în Geneza 12:5), iar bunurile ia-le tu.” și regele ei care vedea poporul ca pe niște posesiuni. Chiar și Polybios spune că apetitul pentru caritate legală va degenera masele și va da naștere tiranilor.
Hristos, care a venit să-i elibereze pe captivi, a poruncit ca ucenicii Săi să organizeze poporul în zeci, sute și mii pentru a întemeia o slujire zilnică bazată pe credință, nădejde și dragoste, mai degrabă decât pe sistemele lumii care funcționează prin forță, frică și fidelitate servilă.
Cei care nu se adună în zeci pentru a iubi și a sluji pe alții nu ar trebui să se aștepte să fie slujiți de alții. Dumnezeu urăște faptele nicolaiților, iar practicile lor lacome îi transformă în marfă și vor aduce blestem asupra copiilor.

Conversații despre Zeci

Dacă vrei să-ți păstrezi drepturile, trebuie să fii mai bine organizat decât cei care vor să ți le ia.

Tiranul va căuta să impună ordinea prin forță, iar aliatul lui este haosul din rândul maselor. Răul vânează în întuneric, dar cei care iubesc lumina nu se poticnesc.

Nimic nu degradează familia și legăturile sociale ale societății mai mult decât apetitul pentru delicatesele conducătorilor care exercită autoritate unii asupra altora.

Dar Binele trebuie să aleagă să fie rânduit din dragoste și nădejde în credință.

Există multe lucruri, ideologii și doctrine în care ne putem pune credința — și chiar mai mult de un fel de credință.

Fariseii spuneau că au credință în Dumnezeu și în Moise, dar potrivit lui Isus nu-L cunoșteau pe niciunul. Ei au instituit chiar o formă de Corban și religie, cu ajutorul lui Irod, care a făcut Cuvântul lui Dumnezeu fără efect.

Keys of the Kingdom — emisiune despre economia Împărăției

Mulți regi și mulți dumnezei

Acestea sunt cuvintele sfetnicilor marelui furnizor, Nimrod, care domnea peste poporul Babilonului, îndrumând ce să facă cu copilul care avea să devină Avraam.

Înainte de Nimrod și Cain, puterea „Statului” era în mâinile individului și ale familiilor sale. Oameni ca Cain, Nimrod, Faraon și Cezar au format și ei state-cetate în care libertatea individuală era limitată de oameni cărora li se dădea autoritate prin contracte, legăminte și constituții. Aceste relații cu conducătorii rezultă adesea dintr-o ofertă de beneficii și protecție. Sfetnicul lui Nimrod vorbește despre „conducători peste mii, conducători peste sute, conducători peste cincizeci și conducători peste zeci,” dar modelul „Zecilor,” fără conducători dominatori, se întinde înapoi în antichitate și, potrivit multor istorici moderni, este cel mai predominant model al guvernelor libere de-a lungul istoriei omenirii.

De-a lungul acestei istorii au existat conducători și profeți care au arătat poporului calea libertății fără a domni peste ei, și au existat conducători ai poporului și legiuitori care i-au condus spre despotism prin apatia și lenea ce vin odată cu practicile lacome.

Preoții și profeții antici au căutat să elibereze poporul arătându-le o altă cale de a obține aceleași beneficii prin sisteme largi de caritate, mai degrabă decât prin forță, așa cum era în zilele lui Moise. Recomandarea lui Ietro nu era despre organizarea poporului în zeci, sute și mii, căci ei formau deja în mod natural modele similare în societatea lor pentru îngrijire și protecție. Ietro, ca preot al Madianului, îl sfătuia pe Moise să instituie un sistem de judecători de apel printr-o rețea în același tipar comun folosit de-a lungul veacurilor în societățile mari.

După episodul vițelului turnat, Moise și-a chemat Biserica în pustie — leviții — care aveau să devină preoții națiunii și să formeze cetățile de scăpare, care erau curțile de apel ale lui Israel. În tot acest timp, poporul era încă preoți și regi în propriile lor case, adunându-se liber în tiparele firești ale zecilor și miilor.

Philo din Alexandria scrie despre principiul tiparului zecilor care formează sute:

Prin căpeteniile peste zeci, poporul alegea pe cine să urmeze în luptele încercărilor vieții din lume. Acea alegere se baza pe cunoaștere personală și consimțământ zilnic reciproc. Acea rețea voluntară de oameni care își alegeau slujitorii și de slujitori care își alegeau slujitorii a format o națiune de oameni liberi, în sprijin voluntar al dreptății și milei.

Leviții erau „chemații afară” ai lui Moise, așa cum Isus Și-a chemat ekklesia Sa — Biserica timpurie. Ei erau slujitorii comuniunii sau bunăstării comune a poporului Împărăției lui Dumnezeu, nu brațul puternic al oamenilor care exercită autoritate. Ei învățau Căile Împărăției lui Dumnezeu și țineau poporul unit și puternic prin sistemul lor de caritate și nădejde.

Aceste activități separate, dar complementare, mențineau împărăția ca o frățietate funcțională în timp de pace și de război. Ele puteau aduna oamenii în fața jafului personal, a dezastrelor și bolilor, sau a foametei, calamităților ori invaziilor naționale. Atâta timp cât oamenii își aminteau cu drag caracterul și preceptele lui Dumnezeu Tatăl — și, în al doilea rând, își iubeau aproapele ca pe ei înșiși — împărăția înflorea și rodea sub preceptele lui Dumnezeu.

„Hrănește oile Mele!”
Păstorii ar trebui să fie ca niște păstori adevărați care îngrijesc de toate nevoile de bunăstare ale oamenilor printr-o slujire zilnică a credinței, nădejdii și dragostei (carității), astfel încât niciuna din oile lui Hristos să nu fie nevoită să mănânce de la mesele milei legale furnizate prin exercitarea autorității de către „părinții pământului.”
Înainte ca Isus să poată oferi poporului pâini și pești în Marcu 6:39, El a „poruncit” ucenicilor Săi să „facă” poporul să se așeze în grupe de zeci. Apoi, acele grupuri trebuiau să se organizeze în companii peste companii, în divizii și „ rânduri” de „cincizeci și sute.”
Hristos le-a spus de asemenea ucenicilor Săi să nu fie ca prinții și conducătorii neamurilor care ofereau beneficii exercitând autoritate unii peste alții.
Oricine primea Botezul lui Hristos era „dat afară” prin ordonanța fariseilor din sistemul sinagogal evreiesc, care era și el compus din zece familii prin care ofereau asistență socială cu „Corban”-ul poporului. Hristos a rânduit un regat grupului Său „chemat afară,” pe care l-a numit „mica Sa turmă,” pentru a fi miniștri sau slujitori ai poporului în „adunări libere,” nu conducători ca „binefăcătorii” „lumii” care „exercită autoritate.” Fiecare om ar trebui să fie condus de Duhul Sfânt să se adune pentru a se iubi unii pe alții. Slujitorul este menit să slujească făcând sau cerând ca oamenii să se organizeze voluntar în companii de zeci, cincizeci și sute, și mii, astfel încât oamenii să se poată iubi unii pe alții prin slujirea zilnică în practica Religiei Pure, așa cum vedem că făcea Biserica primară în istorie timp de secole.
Dacă toți oamenii care spun că sunt creștini ar face cu adevărat ceea ce a poruncit Hristos, socialismul ar deveni depășit și nimeni nu ar putea fi sau nu ar fi exploatat. Socialismul este religia pe care o primești când refuzi să faci ceea ce a poruncit Hristos și nu ai Religie Pură.

Ni s-a spus că nu trebuie să „părăsim adunarea noastră împreună” (Evrei 10:25). Dar adunarea avea un scop real în Israel și în Biserica timpurie. Era atât de importantă încât Isus a „poruncit” literalmente ca poporul să se organizeze în companii de zeci, în „rânduri, câte sute și câte cincizeci,” înainte de minunea pâinilor și a peștilor.

• Marcu 6:38–41 „El le-a zis: Câte pâini aveți? Mergeți de vedeți. Și după ce au aflat, au zis: Cinci și doi pești. Și le-a poruncit^[1] să facă pe toți să se așeze în cete^[2] pe iarba verde. Și au șezut jos în rânduri, câte o sută și câte cincizeci. Apoi a luat cele cinci pâini și cei doi pești, a privit spre cer, a binecuvântat, a frânt pâinile și le-a dat ucenicilor să le pună înaintea lor; și cei doi pești i-a împărțit tuturor.”

Cuvântul tradus cete este cuvântul grecesc sumposion,^[2] derivat din sumpino însemnând „a bea împreună”^[3] și provine în parte din verbul pino „a bea,” care este definit ca „la figurat, a primi în suflet ceea ce servește să-l răcorească, să-l întărească, să-l hrănească spre viață veșnică.”

Sumposion este repetat de două ori în textul original. Cuvântul rânduri / divizii,^[4] la fel ca și cuvântul pentru companii / grupe, este de asemenea repetat de două ori în textul original și provine din cuvântul prasia. Acești termeni împreună, fiind similari cu o expresie idiomatică ebraică, ne oferă imaginea că oamenii s-au organizat în rânduri sau divizii, astfel încât numeroase rânduri formau un model repetitiv, ca și cum ar fi în grupuri separate sau parcele.

Vedem acest tipar când ucenicilor li s-a spus să facă poporul (aproximativ 5.000 de bărbați, plus familiile lor) să se așeze câte cincizeci într-o ceată.^[5]

Dar la Cincizecime, când mii și mii de cetățeni iudei L-au primit pe Isus ca Hristos și Împărat, acest tipar al Zecilor devenea o necesitate absolută. Acest model al celor zece bătrâni ai familiilor a fost folosit de Pavel când a organizat congregațiile Bisericii în toată lumea.^[6]

Această adunare voluntară în sute și cincizeci, prin grupuri de zeci, trebuia să pună în practică un sistem drept de Corban prin mâinile ucenicilor lui Isus — un sistem care făcea Cuvântul lui Dumnezeu lucrător, deoarece era împlinit prin dragoste și caritate, nu prin forță și frică.

Această adunare voluntară în sute și cincizeci, prin grupuri de zeci, trebuia să pună în practică un sistem drept de Religie Curată prin mâinile slujitorilor „chemați afară” rânduiți de Isus — identificați în text ca Biserica Sa. Biserica Sa^[7] era aceea care făcea Cuvântul lui Dumnezeu lucrător și biruitor prin dragostea Sa, printr-o slujire zilnică de nădejde și caritate, pentru a evita din nou faptele nicolaiților.

Isus îi învăța pe urmașii Săi ce trebuiau să facă pentru a supraviețui fără beneficiile oferite de Irod și Cezar. Rețeaua creată de acest tipar avea să fie o chestiune de viață și de moarte pentru creștini când Roma a început să cadă. El avertizează, în parabolă după parabolă, despre cei care își găsesc scuze^[8] de ce nu pot veni împreună sau despre fecioarele nechibzuite care rămân pe dinafară.

Nu există nicio diferență esențială între canoanele împărăției lui Hristos „aproape” și Împărăția lui Dumnezeu pe care Moise a încercat să o învețe poporului. Leviții trebuiau să fie slujitorii congregațiilor libere ale oamenilor. Acei slujitori ai poporului aparțineau lui Dumnezeu ca robi ai Lui, fără moștenire personală.

Fiecare slujea zece familii, care îl alegeau ca slujitor, și erau zeciuiți potrivit slujirii lor:

Biserica chemată afară de Hristos a făcut același lucru ca acea Biserică mai timpurie din pustie, chemată de Moise. Ei au învățat o Împărăție a lui Dumnezeu organizată prin congregații de zeci, sute și mii.

Aici, 12 apostoli și 120 de familii au constituit temelia de început a Bisericii creștine. Apostolii erau robi rânduiți de Hristos pentru a sluji congregației poporului organizată în grupuri de zeci.^[9] Pentru a înțelege exact cum toate acestea lucrau împreună spre bine, trebuie să cercetăm acele vremuri străvechi, dar este limpede că tiparul s-a repetat timp de secole în societățile libere.

Chiar și în secolele IX–X, la regii lombarzi exista ceva numit decan legat de zece familii. Cuvântul provine din latinescul decanus,^[8] termen militar roman. Decurius era de asemenea folosit de autorii timpurii. Acesta include grecescul deka și dekate, însemnând zece sau zeciuială.

Termenul descria oameni care îndeplineau funcții ale clerului secular — ceea ce am putea numi slujitorii Bisericii ecleziale timpurii. Acea clericatură era foarte diferită, în poziția și funcția ei, de ceea ce numim astăzi Biserică. Ei dețineau o slujbă ce includea o poziție în sistemul judiciar ales de jos în sus. Unii au încercat să afirme că un Decan^[8] era în autoritate peste cele zece familii, dar termenii folosiți pentru a descrie slujba arată clar că era o poziție subordonată, de respect și slujire față de popor. Era parte a sistemului lor de guvernare, dar conducătorii erau titulari.

Termeni precum decurioni^[8] desemnau pe cei care slujeau zece decani. Pe măsură ce rețeaua de zeci, cincizeci și sute creștea, apărea nevoia de ajutoare — precum vestitorii regilor, cântăreții^[10] și netinimii^[11] leviților — care îndeplineau funcții importante de informare a poporului și a slujitorilor. Chorepiscopus era un ajutor al episcopului pentru a menține comuniunea congregației lucrătoare. De-a lungul secolelor, acest ofițer special de comunicare al guvernării poporului a degenerat în ceea ce astăzi numim dirijor de cor.

Comuniunea Bisericii din secolul I era substanțială, împlinind nevoile reale, fizice și spirituale ale poporului. Cei care primeau botezul lui Hristos erau scoși afară^[12] dintr-un sistem de guvernare autoritară al fariseilor și intrau într-o guvernare de credință, nădejde și dragoste sub legea desăvârșită a libertății. Creștinii depindeau de caritatea liber-consimțită unii față de alții, nu de drepturile acordate de Roma sau de „sinagoga Satanei.”^[13]

Comunitatea creștină era bine disciplinată și organizată de jos în sus printr-un sistem de caritate, nu de forță. În timp ce sistemul roman de control politic se prăbușea, cei care Îl urmau pe Hristos erau excluși de la delicatesele acelor mese civice. În jurul anului 150 d.Hr., Iustin Martirul, dorind să risipească neînțelegerile și prejudecățile față de creștinism, i-a scris împăratului Antoninus Pius în apărarea credinței creștine și a loialității față de Hristos:

Slujitorii erau aleși de popor, în mod individual. Deoarece, potrivit legii desăvârșite a libertății și poruncii lui Hristos de a nu „exercita autoritate unii asupra altora,, ambele reflectă același principiu.

Contribuțiile pentru slujitori au fost întotdeauna daruri de bunăvoie, iar cuvintele „caritate” și „dragoste” dau din nou puterea alegerii poporului.

Chiar și leviții erau zeciuiți numai potrivit slujirii lor.^[14] Știm, de asemenea, că cei șapte bărbați rânduiți de Petru trebuiau mai întâi să fie aleși de popor. Și, întrucât un episcop era doar un slujitor al altor slujitori — deci un supraveghetor pentru zece congregații^[15] — și ei ar fi fost aleși de acei slujitori pe care îi slujeau, la fel cum bătrânii, capii unității de familie, alegeau slujitori pentru familiile lor.

Un diacon era doar o modalitate de a descrie un slujitor al celor zece bătrâni ai familiilor. „Episcop,” „diacon,” „bătrân” sunt termeni folosiți uneori interschimbabil de autori precum Ignatie al Antiohiei, deoarece toți episcopii și diaconii erau și bătrâni, ca fiind capi de familii.

Așa cum am văzut la slujitori precum Ștefan, vedem și Didahia^[16] afirmând:
„Așadar, alegeți-vă voi înșivă episcopi și diaconi vrednici de Domnul, oameni blânzi și nelacomi de bani, adevărați și încercați; căci ei împlinesc pentru voi și slujirea profeților și a învățătorilor.”

Natura acestor rânduiri a rămas aceeași timp de secole. În secolul al X-lea, au fost impuse reforme drastice pentru a „unifica liturghia” Bisericii. Această chemare autoritară la unitate sub o Biserică centralizată se strecurase în gândirea unora încă de la început și acum a devenit o răzvrătire împotriva Evangheliilor. Acest lucru a fost posibil din cauza profeților mincinoși ai bisericii apostate care crescuse încă de când Constantin a convocat primul său conciliu, oferind mită sub chipul unor donații.

Dar Biserica modernă a uitat tiparul străvechi prin care neprihănirea lui Dumnezeu domnește prin inimile și mințile unui popor deosebit.

• Ieremia 18:15 „Fiindcă poporul Meu M-a uitat, a ars tămâie deșertăciunii și l-a făcut să se poticnească pe căile lui, abătându-l de la cărările cele vechi, ca să umble pe poteci și pe un drum care nu este bătut.”

Așezarea după tiparul a zece familii, în adunări libere, a fost singura cale practică de a asigura o slujire zilnică și de a împărți cum se cuvine pâinea din casă în casă prin caritate, nu prin forță — ca guvernele lumii.

Masa Domnului nu poate fi pusă decât prin caritatea poporului. Masa demonilor este pusă de binefăcătorii lumii care forțează contribuțiile poporului prin exercitarea autorității unii asupra altora. Conducătorii lor sunt părinții de pe pământ care oferă daruri, gratificații și beneficii prin caritate legală.

Mulți creștini moderni vor spune că ei cred în Isus și pretind că au credință, dar nu trăiesc prin credință. Ei sunt masele care poftesc bunurile aproapelui și sunt gata să se muște unii pe alții.

Ei trăiesc prin sabia guvernelor pe care și le-au creat singuri. Ei apelează la acele instituții ale forței pentru pâinea lor zilnică, pentru bunăstarea lor, pentru educația copiilor lor, pentru îngrijirea părinților lor, zicând că acesta este Corban. Practica Religiei Curate în Biserica timpurie a stat chiar în miezul conflictului creștin.

„Liturghia” este definită ca „o formă prescrisă sau un set de forme pentru închinarea publică religioasă.”^[17] Termenul provine din grecescul leitourgia și leitourgos, însemnând „serviciu public” și, respectiv, „slujitor public.” Liturghia nu era despre cântări și veșminte, și fumul și oglinzile creștinătății moderne. Era despre slujitorii publici ai Împărăției lui Dumnezeu, lucrând sub legea desăvârșită a libertății, în adevărata închinare a lui Dumnezeu^[18] prin slujirea poporului. Liturghia era procedura comună a slujitorilor publici ai Împărăției lui Dumnezeu în congregații alcătuite din popor, prin popor și pentru popor. Aceste „reforme” au fost forțate asupra celor nevinovați și credincioși de regi uzurpatori, încoronați de o biserică desfrânată, în speranța de a-și securiza propriile poziții de bogăție și putere, întorcând lumea din nou cu susul în jos.

Organizarea adunărilor mici și libere, conectate într-un sistem de zeci, sute și mii, legate doar printr-o frăție comună și dragoste, a fost cea mai predominantă formă de guvernare voluntară de succes de-a lungul istoriei omului. Tipare similare de „celule” erau vizibile în primele zile ale Bisericii persecutate întemeiate de Hristos.

Ingredientul crucial al succesului lor este punerea în practică a celor Zece Coduri ale Legii lui Dumnezeu, rezumate în aplicarea virtuoasă a celor două porunci ale lui Hristos:

Biserica ce se adună potrivit acestor tipare străvechi și potrivit neprihănirii poate birui peste toți tiranii, despoții și dușmanii libertății. Poate trece prin cele mai mari furtuni și cataclisme ale istoriei, trecute sau viitoare. Ei pot și vor moșteni pământul.^[19]

Legea și dreptatea, precum și securitatea națională, se aflau în mâinile poporului care se aduna în miliții sau oști voluntare, bazate pe tiparul zecilor și al cincizecilor, sutelor și miilor.^[20] Acești conducători erau titulari în autoritatea lor și dețineau slujba prin respect reciproc și consensul celor pe care îi slujeau. Fiecare căpitan era ales de cei zece oameni pe care îi slujea. Aceasta era o republică pură, rânduită de Dumnezeu, în care poporul era liber de lucrurile publice sub legea desăvârșită a libertății.

Zecile sau Tuns^[21] nu înseamnă zece prieteni care se strâng și se ajută între ei… hoții și tâlharii fac și ei asta. Este un tipar al Împărăției lui Dumnezeu în care oamenii dăruiesc zilnic printr-o rețea de slujitori care ajută oameni pe care grupurile individuale de zece poate nu-i vor întâlni niciodată, nu-i vor vedea și probabil nu-i vor ajuta vreodată la rândul lor. Este un trup legat numai prin dragoste față de alții, care adesea sunt foarte departe.

Saul a fost ales pentru că era un om mare, care apăra dreptatea și lupta pentru drepturile poporului. Dar, odată ce i s-a dat puterea unui rege, a fost ispitit de acea putere. La unul dintre primele semne de criză, el a impus un impozit asupra poporului.

A existat o pierdere treptată a libertății când poporul a păcătuit împotriva lui Dumnezeu și i-a cerut lui Samuel^[22] să stabilească un guvern centralizat, care acum, ca Binefăcător al națiunii, impunea taxe sau „jertfe” și numea dregători peste popor. Oamenii au respins Împărăția lui Dumnezeu; glasul poporului a ales oameni care să facă legi, să domnească exercitând autoritate, să colecteze contribuțiile ca un impozit mai degrabă decât ca o jertfă de bunăvoie și, în general, să domnească peste om și peste aproapele lui.

Odată, când exista o amenințare de invazie și Samuel nu sosise încă, Saul a luat lucrurile în propriile mâini:

Cuvântul „am adus” provine din ebraicul alah și poate însemna „a lua… a ridica… a duce… a lua de la…” Este tradus și „a spori,” „a pune,” „a ridica.” Cuvântul „și” nu apare în textul original. Sensul este că Saul a constrâns luarea unei arderi-de-tot. O ardere-de-tot este pur și simplu ceva ce nu mai primești înapoi, după cum am văzut deja.

Pentru că Saul se temea că poporul nu va veni, el a constrâns o jertfă — un impozit. El a poftit bunurile poporului și a cerut ca ei să contribuie. Aceasta a fost o încălcare clară a celor Zece Porunci. Cauza era nobilă, dar tot păcat rămânea.

Răspunsul lui Samuel către Saul a fost direct și tăios. L-a numit nebun:

Când poftim bunurile aproapelui prin Binefăcători care exercită autoritate, Îl respingem pe Dumnezeu și Evanghelia Sa a dragostei, Împărăția Sa a dragostei, care este Împărăția lui Dumnezeu.

Isus a venit să aducă libertatea Împărăției lui Dumnezeu în fiecare aspect al vieții noastre. Preceptele și caracterul lui Dumnezeu ar trebui să ne guverneze pe noi și națiunile lumii. Libertatea este propice creșterii și maturității. Virtutea este calea harului lui Dumnezeu. Credința este un dar care ne aduce într-o cunoaștere mai deplină a lui Dumnezeu. Renunțarea la acele drepturi și responsabilități, date nouă de Creator, ne face săraci și slabi.

Nu există temă mai comună în Biblie decât libertatea sub Dumnezeu, cu caritate și dragoste pentru Dumnezeu și pentru aproapele. „Guvernele voluntare au fost regula în istoria omenirii, nu autoritățile centralizate sau chiar democratice atât de comune în administrațiile moderne. Este puțin cunoscut faptul că «dependența noastră modernă de guvern pentru a face legea și a stabili ordinea nu este norma istorică.»”^[23]

Suntem învățați și am ajuns să credem că istoria oamenilor și a guvernării este istoria guvernării autoritare centralizate, când adevărul este că cea mai mare parte a guvernării a constat în oameni lucrând împreună în grupuri voluntare, uniți prin obiceiuri, respect reciproc și dreptate rațională. Deși formele autoritare de sus în jos, în statele create de oameni, există încă de când Cain l-a ucis pe Abel, ele sunt în sine o abatere, nu creația lui Dumnezeu.

Elita conducătoare, acționând ca izvor al dreptății, este astăzi atât de răspândită în lume, încât mulți încă cred definiția: „Statul este, în esență, un aparat de constrângere și coerciție. Trăsătura caracteristică a activităților sale este de a constrânge oamenii, prin aplicarea sau amenințarea cu forța, să se comporte altfel decât ar dori.”^[24] Aceasta presupune că nu poate exista ordine fără ca oamenii să o impună. În realitate, puterea lui Dumnezeu, scrisă în inimile și mințile unor oameni, poate aduce ordine în lume.

Unii vor argumenta că democrațiile sunt guverne ale poporului, prin popor și pentru popor. Aceasta ar putea fi adevărat dacă poporul ar fi fără viclenie și lăcomie, dar se poate spune totuși că „statul este în esență rezultatul succeselor obținute de o bandă de tâlhari care se suprapun peste societăți mici și distincte.”^[25]

Aceasta a fost întotdeauna adevărat în democrații, unde „cincizeci și unu la sută din popor iau drepturile celor patruzeci și nouă.”^[26]

Profeții au predicat o Republică, nu o Democrație în care oamenii se mușcă unii pe alții și își blestemă copiii prin Practici Lacome. Pavel a predicat Libertatea Superioară sub Dumnezeu.

Împărăția lui Dumnezeu este din “generație în generație” la alta și nu doar de la o congregație la alta. Sărbătorile făceau posibil acest lucru, deoarece familiile se uneau prin căsătorie și prietenie, înfruntând provocările unui popor deosebit care trăiește prin credință, nădejde și caritate (dragoste), prin legea perfectă a libertății.

Tiparul zecilor, sutelor și miilor este sistemul „de camarazi” înmulțit la zece. Este o roată înăuntrul unei roți și, asemenea grupurilor celulare ale rezistenței franceze din al Doilea Război Mondial, congregațiilor creștinilor persecutați sau triburilor germanice care au învins Roma, este pur și simplu cea mai practică formă de guvernare liberă.

Nu suntem legați de tipar. De fapt, nu tiparul ne leagă, ci legea dragostei. Legăturile care ne conectează sunt legăturile de familie care apar în afara tiparului. Desigur, prietenia apare și în interiorul congregațiilor datorită interacțiunii zilnice, carității și părtășiei. Dar astfel de legături nu formează o națiune.

Alianțele adevărate apar când fiice și nepoate se căsătoresc cu fii și nepoți din alte congregații. Aceasta era una dintre funcțiile principale ale Sărbătorilor. Aceste legături de sânge depășesc legăturile zecilor și creează legăturile cu adevărat de nefrânt care ne conectează cu alții.

În timp ce guvernele moderne leagă poporul prin acorduri și jurăminte, Împărăția lui Dumnezeu este Împărăția dragostei Sale, care leagă poporul prin legământul căsătoriei rânduit de Dumnezeu. Astfel devine în interesul întregii națiuni să mențină unități familiale sănătoase. De aceea împărăția este din generație în generație, nu din congregație în congregație.^[27]

Tiparul zecilor începe cu zece familii.

O familie este alcătuită din tatăl cel mai vârstnic al familiei, soția sa, fiii și fiicele necăsătoriți și fiii căsătoriți cu soțiile și copiii lor.

Tatăl cel mai vârstnic este un Bătrân (prezbiter).

Fiecare unitate familială, funcționând sub un bătrân, se adună într-o adunare liberă, unde, dacă el dă ceva slujitorului, este dăruit pe deplin. Aceasta este o ardere-de-tot.

Deși pot fi membri ai unei adunări libere, când întâlnirea adunării se încheie nu există legături legale care să le mențină apartenența. Congregația nu este o corporație și nici măcar o asociație neîncorporată.

Misiunea și obligația bătrânilor este să-L iubească pe Dumnezeu și pe ceilalți bătrâni — și pe acei bătrâni din întreaga rețea a împărăției.

Împlinirea acestei misiuni și obligații a unei congregații este responsabilitatea fiecărui bătrân și a familiei sale. Îngrijindu-se liber de lucrurile mai grele pentru sine și pentru alte familii, el își asigură propria libertate sub Dumnezeu, potrivit legii desăvârșite a libertății.

O congregație nu este o democrație. Majoritatea bătrânilor nu aleg slujitorul. Alegerea se face prin consens. Fiecare bătrân trebuie să aleagă slujitorul prin care dorește să fie conectat la întregul trup al Bisericii. Deși nu există mijloc sau intenție de a constrânge darurile prin forță sau vină, există de obicei un dar simbolic de cap, de valoare, precum jumătatea de șechel.^[28]

Slujitorul ales, rânduit de slujitorii ordinați ai Bisericii, este membru al congregației de slujitori. Dar, asemenea adunării libere a bătrânilor, acea congregație a slujitorilor nu este nici ea o corporație și nici o asociație neîncorporată. Aceasta din cel puțin patru motive:

1. Alegerea slujitorului nu este rezultatul unui vot democratic, ci o ofrandă votivă.
2. Ei nu dețin ceea ce primesc ca donații, ci îl țin în încredințare (trust) ca slujitori numiți ex officio.
3. Ceea ce poporul dă slujitorilor este oferit liber, ca o ardere-de-tot.
4. Ceea ce primește slujitorul aparține lui Hristos, care a venit să slujească.

Este un principiu și o politică a profeților ca fiecare slujitor să acționeze ca o piatră independentă a altarelor lui Dumnezeu. Ei nu sunt ciopliți, ci caută să se potrivească împreună într-un grup coerent, ca prieteni. Ei nu sunt membri ai congregației pe care o slujesc, ci parte a unei adunări libere de alți slujitori ca ei.

Există o altă clasificare în cadrul rețelei zecilor. Slujitorii ordinați ai Bisericii sunt membri ai congregației lor, dar țin toate lucrurile în comun în acea congregație independentă, fiind totodată co-moștenitori în întreaga rețea de congregații. Aceasta este explicată mai detaliat în cartea Raportul Bisericii Libere.

Împărăția lui Dumnezeu era o societate voluntară, adunată într-o rețea de familii legate prin Credință, Nădejde și Dragoste din generație în generație. Puteai pleca oricând și te puteai oferi voluntar oricând — dar puteai fi și exclus; și ce te putea opri de la părtășia acestor Altare vii? Înțelegerea faptului că altarele și jertfa sau Corbanul pus pe acele altare făceau parte dintr-un sistem de bunăstare socială este esențială pentru a înțelege forța motrice a unui sistem voluntar, diferit de sistemele lumii.

Există mai multe liste care ne arată lucrurile de care trebuie să ne ferim și oamenii de evitat dacă stăruie în ele — incluzând faptele enumerate în Cele Zece Porunci.

Există o distincție constantă între umblarea în carne și umblarea în Duh, definită prin roade.

• Istoria va întreba oare, când va analiza generația noastră: „Ce fel de oameni au trăit în acele zile… care și-au predat cu atâta grabă suveranitatea pentru o minciună și o iluzie? De ce au fost atât de nerăbdători să creadă că guvernul le poate rezolva probleme pe care părinții lor le rezolvaseră cu mândrie, de nenumărate ori? Oare caracterele lor deveniseră atât de slabe și degenerate, atât de lașe și castrate, încât ofertele de ajutor guvernamental deveniseră mai importante decât libertatea și umanitatea lor? Nu știau oare că puterea delegată guvernului devine ciomagul tiranilor? Trebuie să fi știut. Aveau propria lor istorie de amintit și istoria a cinci mii de ani. Totuși, au declarat în mod voluntar și conștient, cu toată această cunoaștere, că sunt necorespunzători să-și gestioneze propriile treburi și și-au pus viețile, care aparțineau doar lui Dumnezeu, în mâinile unor oameni sinistri care complotaseră de mult timp să-i înrobească, prin războaie, prin „directive,” prin „stări de urgență.” În numele poporului american, poporul american fusese făcut prizonier.”

― Taylor Caldwell, Devil’s Advocate (Avocatul Diavolului)

1. 2004 — ἐπιτάσσω (epitássō) \@ep-ee-tas’-so\@ din 1909 și 5021; verb — tradus în KJV: command 8, charge 1, enjoin 1 (10×)
   1) a porunci, a ordona, a impune, a însărcina
   ^*Cuvântul grecesc epitássō, tradus a porunci, apare de zece ori, dar doar de câteva ori în Biblie cu referire directă la Isus. El a poruncit duhurilor necurate (Marcu 1:27; Luca 4:36; Marcu 9:25; Luca 8:31) și a poruncit vântului (Luca 8:25).
   ^*Deși Isus folosește acest cuvânt în Luca 14:22, în pilda stăpânului care poruncește slujitorilor să adune oameni la ospățul de nuntă, singura dată când Isus a poruncit oamenilor în mod direct a fost când le-a poruncit ucenicilor, în Marcu 6:39, să facă pe toți să se așeze în cete.
   ^*În Marcu 6:27 vedem că regele a trimis un călău și a poruncit să fie adus capul lui Ioan Botezătorul; iar în Fapte 23:2 marele preot Anania a poruncit oamenilor să-L lovească pe Isus peste gură.
   ^*Este foarte clar că epitássō nu este o invitație, o sugestie, un sfat sau o simplă afirmație.
   ^*Cuvântul „porunci” (commandments) nu este același; de regulă este grecescul entolē, care înseamnă mai degrabă un precept sau o enunțare normativă, similar cu termenul din Vechiul Testament pentru porunci.
   ^*De asemenea, Filimon 1:8: „De aceea, măcar că aș avea în Hristos deplină îndrăzneală să-ți poruncesc (epitássō) ce se cuvine…” ↩︎
2. 4849 — συμπόσιον (sympósion) \@soom-pos’-ee-on\@ dintr-un derivat al formei alternative a 4844; substantiv — tradus: company 1× (și netradus 1×); apare de două ori în Marcu 6:39
   1) ospăț de băutură, banchet
   1a) adunarea/participanții
   1b) rânduri de oaspeți
   ^*“Simpozionul (sau sympósion) era o parte importantă a culturii grecești antice încă din sec. VII î.Hr.: o adunare în casă privată unde bărbații greci se întâlneau pentru a bea, mânca și cânta. Se discutau și teme precum filosofia, politica, poezia și problemele zilei.”
   ^*“Echivalentul roman al simpozionului era convivium.”
   ^*Un convivium roman, potrivit lui Cicero (perioada republicană) și lui Seneca, avea ca număr optim zece până la doisprezece participanți.
   Plato, în Legile, susține beneficiile simpozionului ca mijloc de testare și cultivare a virtuții cetățenilor. ↩︎
3. 4844 — συμπίνω (sympínō) \@soom-pee’-no\@ din 4862 și 4095; verb — tradus: drink with 1×
   1) a bea împreună cu ↩︎
4. 4237 — πρασιά (prasiá) \@pras-ee-ah’\@ probabil din prason („praz”, deci „strat de ceapă”); substantiv feminin — tradus: in ranks 1× (și netradus 1×)
   1) parcelă de pământ, strat de grădină
   2) idiom ebraic: oamenii s-au așezat în rânduri/diviziuni, astfel încât mai multe rânduri formau ca niște parcele distincte ↩︎
5. Luca 9:14 „Căci erau cam cinci mii de bărbați. Și El a zis ucenicilor Săi: Faceți-i să se așeze în cete, câte cincizeci.” ↩︎
6. În „The World Under God’s Law, The Church Under God’s Law,” profesorul Rushdoony (Dr. R.J.) descrie congregațiile pe care Pavel le întemeia: „Până în ziua de azi, cel puțin printre iudei, tot ce este necesar pentru a forma o sinagogă este zece bătrâni! Mai precis, zece bărbați. Ei constituie suficient pentru un conducător și, fără niciun rabin chemat, ei constituie o sinagogă, iar bătrânul ales de cele zece capete de familie conduce slujbele. Așa era.”
   ^*„Apostolii, pe măsură ce mergeau, întemeiau — Pavel, de pildă — biserică după biserică, dintr-un loc în altul; el numea și hirotonea bătrâni, apoi pleca mai departe. Oare slujbele încetau când pleca el? Nu, ele continuau. Bătrânul continua slujbele — sau bătrânii: dacă erau douăzeci de familii, erau doi bătrâni; treizeci de familii, trei bătrâni. Apoi acești bătrâni, instruiți de apostoli — Petru sau Pavel, oricine mergea — continuau slujbele în jur, astfel încât lucrarea lor se extindea. Așa a continuat lucrarea misionară a Bisericii. Vă amintiți din cartea Faptele Apostolilor că apostolii mergeau în cetăți și întemeiau biserici acolo. Aceste biserici, prin bătrânii lor, mergeau în satele și comunitățile mai mici din jur și întemeiau congregații acolo.” [0:11:46]
   ^*Tiparul este corect, dar folosirea termenului „bătrân” este inexactă. Deși bătrânii erau rânduiți să slujească poporul, acesta nu este o funcție a Bisericii (ca oficiu instituțional). Vezi: Elder. ↩︎
7. Matei 16:18 „Și Eu îți spun: tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea, și porțile Locuinței morților nu o vor birui.” ↩︎
8. Luca 14:18 „Dar toți, în același gând, au început să se dezvinovățească. Cel dintâi i-a zis: Am cumpărat un ogor și trebuie să mă duc să-l văd; te rog să mă ierți.” ↩︎
9. Rânduielile în zeci au fost folosite pentru organizarea multor societăți. Nimrod a organizat sisteme de sus în jos în zeci. Societățile libere se organizau și ele voluntar, uneori numite tithingmen, hundredsmen și eoldermen (scris și ealdormen), termen devenit ulterior modernul alderman.
   În lexicul latin (Numen) din An Elementary Latin Dictionary de Charlton T. Lewis și A Latin Dictionary de Lewis & Short găsim:
   
   decānus, decāni, m. din decem („zece”):
   1. „Căpetenie peste zece, unul pus peste zece persoane (latină târzie).” Peste soldați: Vegetius, De Re Militari 2, 8
   2. peste monahi: Ieronim, Ep. 22, 35
   3. conducător al purtătorilor de cadavre: Cod. Just. 1, 2, 4; 9
   5. ca judecător: Vulgata, Exod 18:21; Deut 1:15
   5. funcționar la curtea imperială: Cod. 12, 27, 1
   
   În timp, uzul comun a creat o varietate de termeni asociați:
   ^*Un tithing putea fi numit decennary, deși termenul putea însemna și zece ani.
   ^*Conducătorul unui tithing putea fi numit headborough (mai ales în Kent, Surrey și Sussex), dar mai frecvent decener.
   ^*Un decener (pl. deceners) era istoric „un soldat care comanda zece oameni” sau, mai comun, tithingman, capul unui grup de zece.
   Un conducător de zece oameni era numit și decurion. În latina medievală, decennarius însemna tithingman și provenea din decena / decenna („grup de zece,” din lat. decem). În latină, cuvintele pot avea numeroase sufixe (-us, -em, -it, -arius, -ary etc.) după funcția în propoziție.
   ^*Cuvântul decennis putea însemna și „de zece ani,” după context.
   În spaniolă, decena înseamnă tot un grup de zece, iar pluralul este decenas.
   ^*Cuvântul „dean” (scris și dene) provine din engleza medie sau franceza veche deien, din latina târzie decanus („șef peste zece”), din decem („zece”).
   ^*Chiar și numele propriu „Dean” este derivat din grecescul dekanos („δεκανός”), „călugăr sau demnitar peste zece,” similar latinescului decanus folosit în armata romană pentru conducătorul unui grup de zece soldați. În latina clasică, litera „c” se pronunță k; în latina ecleziastică, „c” înainte de e, i, y, ae, oe se pronunță ci/ce, altfel rămâne k. Similar, „cc” poate deveni tci în latina medievală.
   ^*Deși decanus nu trebuie folosit întotdeauna interschimbabil cu grecescul diákonos („διάκονος”, de unde „diacon”), asocierea este rezonabilă, deoarece Hristos a poruncit ucenicilor să organizeze poporul în zeci, sute și mii. ↩︎
10. Au existat mai multe forme ale acestui cuvânt tradus „cântăreț” — shir, shuwr. Ele sunt identice cu shoor, care înseamnă „a călători, a străbate, a merge” (prin ideea de menestrel ambulant). Menestrelii cântau și recitau poetic deoarece era mai ușor să transmită și să memoreze exact mesajele și comunicările. Ei erau vestitorii sau crainicii treburilor oficiale. „Cântăreții” erau călători deoarece trebuiau să ducă știrile și mesajele în tot Împărăția lui Dumnezeu, pentru a ține poporul informat. ↩︎
11. Netinimii erau slujitori însărcinați ai leviților, autorizați să acționeze ex officio. ↩︎
12. Ioan 9:22 „Părinții lui au spus aceste lucruri pentru că se temeau de iudei; căci iudeii hotărâseră deja că, dacă cineva va mărturisi că Isus este Hristosul, să fie dat afară din sinagogă.” ↩︎
13. Apocalipsa 2:9 „Știu necazul tău și sărăcia ta — dar ești bogat — și batjocura celor ce zic că sunt iudei și nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei.” ↩︎
14. Numeri 7:5 „Ia-le de la ei, ca să fie pentru slujba Cortului întâlnirii; și să le dai leviților, fiecăruia după slujba lui.” ↩︎
15. A fost tradiția iudeilor și a multor alte neamuri timp de secole să se adune în grupuri de zece familii și să fie conectați printr-unul din grupul lor care se aduna cu alții, formând o rețea. Aceasta era natura sinagogilor, a vetrelor familiale și a organizării teutonilor, iuților și a multor popoare și corespundea poruncii lui Hristos pe care o vedem în Marcu 6. ↩︎
16. Didahia este menționată de Eusebiu (cca. 324) ca „Învățăturile Apostolilor”, imediat după cărțile recunoscute ca canonice (Historia Ecclesiastica III, 25): … ↩︎
17. The American Heritage® Dictionary of the English Language, ediția a patra. ↩︎
18. Vezi Anexa 3 din cartea Vie Împărăția Ta: „Ce este închinarea.” ↩︎
19. Modelul organizării în grupuri mici, libere și interconectate (zecile, sutele și miile) nu reprezintă doar o strategie pragmatică de administrare socială, ci o formă organică de ordine bazată pe responsabilitate personală, relații de încredere și solidaritate voluntară. În istoria biblică, acest tipar apare explicit în reorganizarea lui Israel sub Moise (Exod 18:21–25; Deuteronom 1:13–15), unde conducerea nu era exercitată prin constrângere centralizată, ci prin bătrâni aleși dintre popor, responsabili pentru comunități mici și cunoscute personal. Această structură limita concentrarea puterii, prevenea alienarea socială și menținea dreptatea prin proximitate și cunoaștere reciprocă.
    ^*În Biserica timpurie, același principiu reapare în forma adunărilor domestice („ekklesiai” în case — Romani 16:5; 1 Corinteni 16:19), rețele locale de credincioși legați prin diaconie, ospitalitate și ajutor reciproc (Fapte 2:42–47; 4:32–35). Persecutată și lipsită de recunoaștere juridică imperială, Biserica nu putea depinde de instituții coercitive; coeziunea ei provenea exclusiv din legământul fratern și din practica zilnică a iubirii active. Astfel, „zecile” creștine nu erau unități administrative formale, ci comunități de responsabilitate mutuală, capabile să transmită resurse, informație și protecție fără a crea ierarhii de dominație.
    ^*Succesul istoric al unor astfel de rețele voluntare depinde de interiorizarea Legii morale — rezumată de Hristos în dubla poruncă a iubirii (Matei 22:37–40). Cele „Zece Cuvinte” nu funcționează aici ca un cod penal impus extern, ci ca o constituție etică trăită: interdicția furtului și a poftei protejează proprietatea; interdicția adulterului protejează familia; interdicția uciderii protejează viața; iar respingerea idolatriei protejează libertatea conștiinței și suveranitatea lui Dumnezeu asupra comunității. Când aceste principii sunt practicate voluntar, ordinea socială rezultată nu necesită coerciție sistemică, deoarece drepturile aproapelui sunt apărate prin conștiință și reputație comunitară, nu prin aparat punitiv distant.
    ^*În acest cadru trebuie înțeleasă și promisiunea: „Fericiți cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul” (Matei 5:5). Termenul grec πραεῖς (praeis) nu desemnează pasivitate sau slăbiciune, ci forță disciplinată și controlată — capacitatea de a exercita puterea fără violență arbitrară. În mediul secolului I, dominat de imperii și de mișcări revoluționare violente (precum zeloții), afirmația lui Hristos are caracter polemic: adevărata autoritate nu aparține nici tiranilor, nici insurgenților care folosesc aceleași metode coercitive, ci celor care refuză logica dominației.
    ^*Expresia „vor moșteni pământul” preia limbajul juridic al Psalmului 37:11 (κληρονομήσουσιν τὴν γῆν), unde moștenirea nu este metaforă spirituală, ci termen de drept privind posesia legitimă a unui teritoriu și a unei ordini sociale. În tradiția biblică, moștenirea implică continuitate familială, recunoaștere comunitară și validare divină — nu cucerire prin forță. Astfel, promisiunea afirmă că ordinea durabilă a pământului revine celor care trăiesc în acord cu legea morală a lui Dumnezeu și cu dreptatea relațională, nu celor care o confiscă prin violență politică.
    ^*Aplicată comunităților organizate în „zecile” iubirii active, această fericire capătă dimensiune socială: rețelele de oameni care își apără reciproc viața, familia și proprietatea fără a recurge la exploatare sau constrângere constituie deja embrionul unei ordini legitime. Ele pot supraviețui persecuției, prăbușirii imperiilor și cataclismelor istorice tocmai pentru că nu depind de monopolul forței, ci de legături morale. În timp ce regimurile bazate pe coerciție se nasc și pier prin violență, comunitățile blânde — disciplinate, solidare și libere — acumulează încredere, stabilitate și continuitate generațională.
    ^*În acest sens, afirmația că Biserica organizată după neprihănire „va moșteni pământul” nu este doar escatologică, ci și istorică: pe termen lung, societățile întemeiate pe responsabilitate voluntară și respect reciproc tind să prevaleze asupra celor întemeiate pe dominație. „Moștenirea” descrie transferul legitim al ordinii sociale către cei care refuză atât tirania, cât și revolta violentă, alegând calea blândeții puternice — autoritatea care izvorăște din caracter, nu din sabie. ↩︎
20. Exod 18:25 „Moise a ales bărbați destoinici din tot Israelul și i-a pus capi peste popor: căpetenii peste mii, căpetenii peste sute, căpetenii peste cincizeci și căpetenii peste zeci.” ↩︎
21. Societatea irlandeză se organiza în jurul túath. Triburile germanice aveau tehuntha, iar la latini întâlnim decānus (decan/diacon), dean sau doge, cu sensul de „slujitor al zece”. Un decurion slujea zece decani. ↩︎
22. „Și a zis: Iată care va fi felul împăratului care va domni peste voi: vă va lua fiii și-i va pune la carele lui și la călăria lui, și vor alerga înaintea carelor lui. Își va pune căpetenii peste mii și căpetenii peste cincizeci; îi va pune să-i are ogorul și să-i seceră recolta și să-i facă uneltele de război și uneltele carelor lui. Vă va lua fiicele ca să-i facă miruri, mâncăruri și pâine. Vă va lua ogoarele, viile și măslinii — ce aveți mai bun — și le va da slujitorilor lui. Va lua a zecea parte din semințele și viile voastre și o va da dregătorilor și slujitorilor lui. Va lua robii și roabele voastre, cei mai buni tineri ai voștri și măgarii voștri și îi va pune la lucrul lui. Va lua a zecea parte din turmele voastre, și voi înșivă veți fi slujitorii lui. Și în ziua aceea veți striga din pricina împăratului vostru pe care vi l-ați ales, dar DOMNUL nu vă va răspunde în ziua aceea. Poporul însă n-a vrut să asculte glasul lui Samuel și a zis: Nu! ci vom avea un împărat peste noi.” (1 Samuel 8:11–19; vezi și 1 Samuel 10:18–19; 1 Samuel 12:1–25) ↩︎
23. The Enterprise of Law: Justice without the State, Bruce L. Benson, Pacific Research Institute for Public Policy, San Francisco, 1991. ↩︎
24. Ludwig von Mises, economist politic austriacOn Power, Bertrand de Jouvenel, Viking Press, New York, 1949 ↩︎
25. On Power, Bertrand de Jouvenel, Viking Press, New York, 1949 ↩︎
26. Thomas Jefferson, al doilea discurs inaugural ↩︎
27. Plângeri 5:19 „Tu, DOAMNE, împărățești pe vecie; tronul Tău dăinuie din generație în generație.”
    ^*Daniel 4:3 „Cât de mari sunt semnele Lui și cât de puternice minunile Lui! Împărăția Lui este o împărăție veșnică și stăpânirea Lui dăinuie din generație în generație.”
    ^*Daniel 4:34 „La sfârșitul zilelor, eu, Nebucadnețar, mi-am ridicat ochii spre cer și mi-a venit iarăși mintea la loc; am binecuvântat pe Cel Preaînalt și am lăudat și slăvit pe Cel ce trăiește veșnic, a cărui stăpânire este o stăpânire veșnică și a cărui împărăție dăinuie din generație în generație.”
    ^*Ioel 3:20 „Iuda va fi locuit pe vecie și Ierusalimul din generație în generație.”
    ^*Luca 1:50 „Și îndurarea Lui este din generație în generație peste cei ce se tem de El.” ↩︎
28. Exod 30:13–16 „Iată ce vor da toți cei ce vor fi numărați: o jumătate de șechel, după șechelul sfântului locaș (șechelul are douăzeci de ghere); o jumătate de șechel va fi darul pentru DOMNUL. Oricine va fi numărat, de la vârsta de douăzeci de ani în sus, va da darul pentru DOMNUL. Bogatul să nu dea mai mult, iar săracul să nu dea mai puțin decât jumătate de șechel, când vor da darul pentru DOMNUL, ca să facă ispășire pentru sufletele voastre. Să iei banii ispășirii de la copiii lui Israel și să-i întrebuințezi pentru slujba Cortului întâlnirii; să fie pentru copiii lui Israel o aducere-aminte înaintea DOMNULUI, ca să facă ispășire pentru sufletele voastre.” ↩︎